Prea bine miroase a tine…
A… mult, a frumos, a senin!
Și lumea se joacă… cu mine,
Și nu știu ce vreau, cel puțin.
Prea bine, se naște o zi…
A… viață, a sorți, a destin!
O lume nedreaptă, ne învață,
Că mult, e prea mult, că drept e puțin!
Prea lesne se nasc muritorii…
A… noapte, a somn, a pustiu!
Noi suntem iluzia vieții…
Și credem că sfinții ne știu!
Prea bine miroase a tine…
Aici… lângă sufletul meu.
Porți straie de îngeri în tine!
Și plângeri de vise din sufletul meu!
Se dă!
Tu... nu vei rămâne, în mințile noastre!
Doar gândul c-ai
zice, vreo vorbă de duh...
Doar valul
dintâi, ce-ntunecă jalea!
Mai urcă, mai
cade, mai scaldă-n văzduh.
O brazdă
se-ntoarce... și cade-n zadar!
El, urcă și simte
tot zborul din oase,
Apoi cu un
strigăt... și-un, scâncet măcar...
Se simte-orizont
și zenit... și miroase!
Se-nalță... să
cadă, se-ntunecă-n tină.
Dă semn de
venire... cum poate și știe,
Se naște când
moare din zori și lumină,
Iubește cum crede
că-i voie, în brazda de glie.
O luptă cu viața...
cu zeii cu lumea...
Cu vise-mplinite...
ursite de astre....
Strângând răni de
moarte, din zâmbete-aiurea,
Tu... nu vei rămâne, în mințile noastre!
Tu-mi fierbi în inimă... cum fierbe vinul!
Cules din vii de mâna unui orb...
Și-mi tulburi des apusul și seninul
Când mă ridic și mă prefac în colb.
Tu, îmi dai zare și din soare îmi fac cruce!
Mă las învins de tot ce e lumesc
Mai vreau un semn, un vis care se duce...
Și nu știu în ce grai să-ți mai vorbesc!
Tu, te-ai înscăunat la mine-n minte!
ȘI mi-ai întors în suflet un destin
Mă pedepseam și mă credeam cuminte,
Dar tu veneai, iar eu muream câte puțin!
Ce fel de dragoste flămândă blestemată?
Mi-a picurat surâsul tău senin...
Eu nu credeam că am să mor vreodată...
Și uite cum, de dorul tău sunt mort deplin!
Nu faceți pace cu tâlharii!
Ei au un singur legământ ,
Să vă-nseteze, să vă ia biștarii...
Să vă supună într-un soi de bun cuvânt!
Nu faceți pace cu asupritorii!
Ei vor voi să vă tocmească, iar,
Ar spune că cei sfinți, nemuritorii...
S-au rânduit de bună voie-n calendar!
Nu vă-nvoiți ce nu vă e în voie!
Nici brazde de pământ, niciun cuvânt,
V-ar blestema dacă vă fi nevoie....
Străbunii voștri, pân' la ultimul vost prunc!
Nu vă mai rușinați cu vorba voastră!
Că spirit e în tot ce este viu
Avem această zestre strămoșească
Aici am fost... și sunt, dacă sunt viu!
