Unire

Lor... nu le-aţi spus... ca noi suntem unirea???
Poate că... aţi uitat frumoşi români,
În noi e suflet,
Noi suntem trăirea...
Suntem urmaşii dacilor cei buni!
I-am tot iertat cum spune...” la scriptură”...
Cum să mai rabzi, când vezi că fraţii tăi,
Se chinuie... şi... ochii nu se-ndură,
Să plângi de dragul celor ce-s ai tăi?
Voi nu ştiaţi că unitate, înseamnă?
Sufletul sfânt şi-ngemănat... într-un pământ?
Cum să mai stai când pleava cea păgână...
Pe gât mi te-a călcat... mi te-a lipsit de suflu sfânt?
Îşi strigă mama pruncii osândiţi...
Şi eu român stau drept, fiindcă-am visat,
Să cânt al Europei imn...
Cel care-mi calcă fraţii!!!... cu păcat?
Dreptate-mi e când toată stirpea mea!
Se adună să îmi stea la sfânta masă...
Dreptate e, când România mea,
Îmi străluceşte ca o mândră... o mireasă!
Atunci, voi ştii că neamul meu cel drept,
A fost recunoscut ca un imperiu...
Eu nu mă-nclin, nu-ngădui şi n-aştept!
Să mi se spuie mie ce e drept sub ceriu...
E dreptul meu! L-am câştigat prin luptă,
Aici suntem pe veci stăpâni doar noi!
... că ne-am trăit mulţi ani în viaţa, asta ruptă,
Şi-am împărţit dreptatea stinsă-n voi...
Voind să fim “creştini” în mândra luptă.
Azi e unire pentru toţi ce simt... unire!
De azi suntem în suflete stăpânii...
Muri-vor cei ce simt... ca în unire,
Mai sunt şi vipere şi câinii!
N-am să mai las, în suflet să îmi intre,
Nici feţe de-mpăraţi şi nici strigoi...
În suflet îmi e dulce-a mea... unire...
Ori, îmi e pace... ori război!

În noaptea asta,

În noaptea asta vine iarna,
Iubito simţi cum mă răcesc?
Cum gândurile-mi vin de-a valma,
Şi nu pot noaptea s-o opresc?

Nu. N-am uitat să ştiu de noi,
În noaptea asta vine toamna,
Sărutul tău cu gust de ploi,
Îmi face somn, îmi cheamă iarna.

În noaptea asta vine iarna,
Se face seară-n locul meu,
În linişte, închide-mi urna,
Să dorm cu somnul ăsta greu.

În ziua asta dinspre iarnă,
Eu te-am iubit ca un nebun.
În seara asta vine iarna,
Şi singur sunt... atât îţi spun!

Mi-am pus,

Mi-am pus cătarea pe condei...
Şi-am înţeles că ochii mei,
Au plâns... aşa de derbedei,
Ştiind că-s eu, dar nu sunt, ei.

Mi-am pus pe mine o ţoala groasă...
Şi-am înţeles că nu-s acasă,
Că noaptea asta aşa frumoasă,
De n-am să fiu... va fi geroasă.

Mi-am pus pe mine un cuvânt,
Să-mi spele ţipetele-n cânt,
Că... am venit pe acest pământ,
Sărac şi gol... să mă frământ.

Mi-am pus toată nădejdea-n tine,
Să-ţi fie visele senine...
Şi zilele parte din mine,
De n-aş mai fi... să-ţi fie bine!

Mi-am pus pe cer lumină bună,
Să-mi fie ţintă în furtună...
Şi-n gând mi-am pus de-o săptămână
Să mi te ţin, aşa de... mână.

Spui NU...

Îmi spui cuvinte care tac,
Şi mă acuzi că nu te plac,
Tu te-nţelegi, dar numai, tu...
Şi-mi spui mereu că eu zic nu.

De dragul florilor zâmbeşti,
Şi vrei s-asculţi, doar din poveşti...
Nici nu auzi, când eu spun tu...
Îmi spui ce vrei şi-apoi spui nu.

Apoi te pierzi în visul tău...
În care eu... sunt personajul rău,
Şi centru cuplului, eşti tu...
Răspund cum vrei, dar tu spui nu.

E cam târziu, să mă întorci,
Şi mult, prea mult, să mai încerci...
În ochii mei, eşti numai tu...
Mă doare, dar am să-ţi spun, nu.

Iubita mea, mă crezi?

Priveşte acuma, marea,

Iubita mea, ce crezi?

Căci marea e albastră,

Dar valurile verzi?                                                       

Priveşte, acuma cerul,

Iubita mea, ce crezi?

Că cerul e albastru,

Dar stele sunt verzi?

Priveşte acum la mine,

Iubita mea, ce crezi?

Să ştii că sunt cu tine,

Deşi tu nu mă vezi.

Priveşte acum iubirea,

Iubita mea ce crezi?

E cât nemărginirea

Ai grijă să n-o pierzi.

Priveşte acum la tine,

Iubita mea ce crezi?

Eşti mândră şi frumoasă

Privirea îmi dezmierzi.

Priveşte nemurirea,

Iubita mea ce crezi?

E stearpă fără tine...

Iubita mea mă crezi?

Eternitatea de azi

Vreau să mi te laşi în palmă,
Fruntea ta să ţeasă gânduri,
Şi doar liniştea să-aştearnă,
În pocale stropi de struguri.

Ridicată-n cotul drept,
Tu, să mă priveşti mirată,
Eu sărutul să-ţi aştept,
Incă-odată... şi incă-odată.

Mâna-mi ca o mângâiere,
Să se-apropie de tine,
Un pian, plin de tăcere,
Să ne-mpartă, muzici fine.

Pielea ta... înfiorată...
Parcă îmi recită versuri,
Inima-mi bate furată,
De cele mai vechi răspunsuri

Dans de zboruri să ne poarte,
Întuneric şi lumină,
Răsturnaţi în lumea noastră,
Vinovaţi de-a noastră vină.

Roi de-mbrăţişări nebune,
Fără gânduri, fără minte,
Două umbre-n astă lume,
Adâncite-n jurăminte.

Zori să-şi strige drept de rouă,
Cu robia-n libertate,
Vor să-nceapă-o viaţă nouă,
De azi... o eternitate.

Sunt gol de tine

Voiam decât să ştiu de tine...
De ani întregi nu te-am văzut,
Am strâns atâtea ierni în mine,
Şi nopţi de sare-am dat tribut.

Când simt parfum de flori de tei,
Întind o mână către tine,
Te-aş săruta şi-aş sta să-mi iei,
Şi sufletul pierdut din mine.

Cu pas săltat pe vreo alee,
Râdeai, atunci întreaga vara...
S-a dus cu ea... Calea Lactee,
S-a stins în mine prima oară.

Am rătăcit în întuneric,
Tu n-ai mai fost al meu reper,
M-am stins puţin, dar categoric,
Aşa cum stele mor pe cer.

Nu eşti aici, mai mor o toamnă,
În lumea umbrelor sunt viu,
Până şi cerul mă condamnă,
Şi ştii!... el nu e cusurgiu.

Cât te-am iubit acum o viaţă,
M-aş pierde iar dacă-ţi vorbesc,
În mine-i gol un sloi de gheaţă,
Şi amintirile-mi pălesc.

Din cale te-am pierdut o dată,
Acum din vise mi-ai fugit,
Uscaţi sunt teii de-altădată,
Parcă şi cerul e rănit...

Voiam să ştiu doar că eşti bine...
De-am să păşesc din nou spre ieri,
Vei fi pe veci parte din mine,
Te voi veghea de nicăieri.

Întrebări fără răspuns

De ce îmi spui să stau s-aştept?
Că nu e încă prea târziu,
Când inima-mi sare din piept,
Iar tu eşti tot ce vreau să ştiu?

De ce, să-mi spui ce e corect?
Când dorul tau în piept mă doare,
Nu tot ce-i bun... îmi e şi drept,
În noi, nu-i loc de întâmplare.

Dacă, răbdarea-i o virtute...
Nu vreau să ştiu, ce e târziu,
Iar două inimi... sunt o punte,
Chiar dacă bate vânt pustiu.

Înăbuşită-n mine-i viaţa,
Mi-e dor de dorul tău direct,
Îmbrăţişarea ta ca gheaţa,
Îmi lasă urme-adânci în piept.

De ce e dragostea nedreaptă?
Iar tu mă laşi... să te aştept,
Ca un calic pe prima treaptă,
La uşa unui înţelept.

Dacă am să pot răzbi vreodată,
Să lupt cu toată inocenţa...
Dă-mi doar un semn, măcar o dată,
Şi-am să-mi duc singur penitenţa!

De ce pășești?..

De ce păşeşti desculţă-n ceaţă?
Şi vălureşti poteca udă?
Ce, ai mai vrea să-mi spui acuma...
Ce-ar vrea urechea să-mi audă?

De ce prin ceaţă umbli goală?
Fără să vi, fără să pleci?
Cu ochii goi, negrii de smoală,
Cu ochii tăi pustii şi reci.

Mi-ai spune poate c-am iubit...
Cum am ştiut şi tu n-ai vrut...
Mi-ai spune poate c-am murit,
Încet şi demn, că la-nceput.

Că n-am ştiut să te iubesc,
Ca pe o nimfă de departe...
Că n-am ştiut de la-nceput,
Ca lumea toată ne desparte.

Că te-am iubit... şi că prin viaţă,
Eu am trecut ca un străin...
Uitând ce viaţă te învaţă,
Uitându-mă la tine,
Ca la un dar divin.

Mă-ntreb şi-acum, dacă tu mergi în ceaţă...
Sau dacă, eu păşesc îngândurat...
Şi nu mai ştiu, dacă privesc în faţă...
Dacă mă-ntorc... sau, dacă-s vinovat.

Și ochii tăi..

Şi ochii tăi zâmbeau senini,
În umbra dimineţii,
Cântau cocoşii presimţind...
Doar valurile rupte ale ceţii.
Miros de pâine caldă şi cafea,
Cu leneveala dulce...
Aşa e dimineaţa mea,
Şi cântecul tău dulce.
Şi ochii tăi cântau poveşti...
Şi se uitau la mine...
Eu mă gândeam că tu nu eşti,
Frumoasă pentru tine.
Că te-am creat, dintr-o visare...
Trăind o noapte fermecată,
Un gând secret, ce l-am avut...
Dorind, iubire-adevărată.
Şi te-am dorit... şi te-am avut...
Şi mi-ai păşit în cale...
Cu ochii tăi... spunând poveşti,
Cu gândurile tale...
Cu ochii tăi strălucitori...
Cu inimă deschisă,
Te-am cunoscut, când nu credeam,
Povestea, asta scrisă...
De-îndragostiţi, ce au trăit...
Iubire-adevărată...
Şi au murit pentr-un cuvânt,
De dragoste curată...
Aşa şi eu sunt mort acum...
Dacă de dimineaţă,
N-am să mă-mbăt cu ochii tăi...
În scurtă asta viaţă.

Mă faci să cânt

Sărută-mă spun ochii tăi...
Ai vrea, dar nu vrei să îmi spui...
Eu n-am privit decât în ei...
Aştept să vi, să pot să-ţi spun rămâi...
Aruncă-te de gâtul meu... . Îmbrăţişarea mea te va cuprinde...
Sărutul dulce-n părul tău...
Şi fericirea-ncet, ne va pătrunde...
Mă faci să cânt, să zbor, să mor
Să fiu deasupra tuturor,
Să mă îmbăt cu apă rece,
Şi să mă simt precum un rege...

Dacă ai veni..

Când te-oi vedea venind din apă,
Mi-oi face mâna dreaptă pleoapă
Din vârful degetelor tale
Mi-aş face, lacrimi din migdale.

Cu mâna stângă m-aş plimba prin părul tău,
S-aduc în mine tot parfumul tău
În cercul meu, te-aş desena pe tine,
Cu două vorbe... poate mai puţine.

Şi daca-aş şti, că ai să vii pe apă,
M-aş face strigăt înspre lumea toată,
Aş umple toate cănile cu vin,
Doar să te sorb din ochi puţin.

M-aş arunca spre tine, ca un vis,
Şi te-aş aduce-n sufletu-mi deschis,
Şi ţi-aş cânta culori de mii de ori,
Din pieptul meu... în pieptul tău fiori.

Dacă-ai veni spre mine ca o apă,
Mi-aş depărta din braţe lumea toată,
Te-aş săruta si n-aş mai fi demult,
Doar să te port pe braţe cât mai mult.

Să nu-mi mai pleci, vreodată vinovată,
Fugind cu dragostea mea toată,
Aşa aş vrea să ştii dacă-ai veni,
Tu marea mea, iubita mea, să ştii...

Vezi, doamnă dragă

Au fost şi clipe-n care nu puteam,
Nici să trăiesc... şi nici să fiu,
Dar au trecut când tu sunai...
Şi n-aş fi vrut să strigi tu... a pustiu.

Atunci simţeam că eu sunt greu,
Dar greutatea din alarmă..
Suna a strigăt de ateu,
Ce şi-a pierdut subit din karmă.

Strigai şi tu poate şi eu...
Acelaşi gând seca simţirea,
Şi-am stins în mine suflul greu,
Nu ştii cum mi-a fost mie rătăcirea.

Acum cu sceptru de-mpărat,
Îmi spulberi orice pic de tihnă...
Te urci pe-un piedestal înalt...
Şi-mi tulburi bruma de odihnă.

M-ai ţine-mi predici derivate,
Cum îmi spuneai cândva odată,
Şi... ipoteze demonstrate,
De vremuri stinse, neprobate!

Acum când ştii că îţi e bine,
Îţi ştergi pantofii tăi frumoşi,
De ce-a rămas... pierdut din mine,
Şi-mi spui că zorii-s radioşi.

Vezi scumpa doamnă, cum iubirea,
Are un singur sens de mers,
Când eşti tu sus doar potrivirea,
A fost un bun rămas de şters!

La luptă

 
Îmbracăte-n piei... răsucite în zale
Din dinte de lup să-mi fii steagul cu şarpe
Asmute-mi şi câinii înţarcă-i de sânge...
Atârnă-mi de zare... mirosuri de fum
Sunt mult prea pornit să mă-ntorc azi din drum
În graniţa minţii răsară-mi iar săbii să vii să-mi descaleci
De-un cal ca turbarea

Ridică-mi iar munţii sărută-mi iar marea
Să-mi steie la umăr cărunţii şi sarea
Cu bărbile lor cufundate-n gândire
Să-mi dea iară sfaturi, de moşi înţelepţi
Adună-mi tu oastea şi hai la strivire
Să vină iar coasa să-i ducă spre drepţi
Aşa să ne ştie o lume întreagă
Noi nu avem frică de spurca păgână
Să ştie cu toţii aici ne e glia
Mai moară din frunte cei ce-şi spun azi stăpânii
Căci sunt doar năpârci... înfulecă-i câinii
Să-şi plângă în palme, cu plumbul în gât,
Să-şi facă dreptate în lumea cea dreaptă...
Aici e un templu
Pământul meu sfânt!

Dor de Luceafăr

Sunt luceferii în lacrimi
După multă, multă vreme
Cel din cer şi cel urcat,
Prea frumos şi prea devreme.

Sunt în viaţa noastră astăzi,
Poezii ce n-au pereche,
Ne-am îmbogăţit cultura,
Cu poetul nepereche.

Sunt scrisorile cântate,
De al nostru, cavaler,
Codrul, ramul şi a lui Glossă...
O rămâi, rămâi în cer.

Sunt prea mic să-ncerc să scriu,
Despre zeul poeziei,
Dar nu-l uit vă spun şi ştiu,
E poetul României!

Despre schimbare

Am transformat apa în vin şi am băut apa,
Mi-am schimbat nopţile în zile... şi am visat,
Am schimbat vinul în poezie şi m-am îndrăgostit.
Am pus cuvintele între palme...
Şi ele s-au transformat în rugăciune!
Mi-am atins repede ochii... şi am văzut răsăritul,
Nu mai ştiu cum a început timpul...
Dar simt cum se apleacă stelele,
Peste timpul meu.
Am schimbat două lacrimi pe un cântec,
Corăbiile le-am schimbat pe o mare...
Şi pescăruşii s-au transformat în porumbei.
Ştii că... îţi spuneam, pescăruşii sunt rebeli,
Eu sunt asemenea lor,
Nu îmi plec aripa, tip tot timpul...
Şi nici nu zbor când bate vântul
Doar plutesc deasupra valurilor.
Dacă vrei să-ţi schimb ceva...
Dă-mi!
Dar ştii că nu mai putem schimba apoi, înapoi
Rămânem aşa tu cu zborurile mele...
Eu cu zâmbetele tale... şi norii,
Cu apa lor neschimbata în vin.
Amin!

Ce-mi pasă?

Ce-mi pasă mie că de-atunci...

Atâtea ploi mi-au nins trecutul

Aruncă-ţi aripile lungi,

Să-mi pară groaznic începutul!

Ce-mi pasă mie de ce-a fost,

Un vis trăit într-un alt vis,

Am prăznuit... acum e post,

E bună vremea de murit!

Ce-mi pasă că la pieptul tău,

Puteam să stau o veşnicie,

Şi te-am iubit şi te-am pierdut,

Acum... e vreme de beţie.

Ce-mi pasă mie că-mi spuneai,

Atâtea clipe fac... o mare,

Şi-n braţe moale te lăsa-i,

Lăsându-mi semne de-ntrebare...

Ce îmi mai pasă mie acum?

Eu, n-am ştiut că se şi moare...

Şi-am să-mi trăiesc viaţa postum,

Când moare-o mamă... Totul moare!

Dacă vrei

Dacă vrei să-mi faci un bine,
Scapă-mă te rog de mine.
Cu privirea ta albastră,
Păgubeşte-mă de-o coastă.
Ai aripa îndoită,
Stai cu mine pentr-o clipă
Sunt împrăştiat în gânduri,
Am rugină în carâmburi,
Lasă-mă să-aştept zorirea,
Să-mi astâmpăr risipirea.
Floarea zâmbetelor tale,
Îmi inundă- n cai zăbale
Mi se adună în simţire,
Toţi fiorii din trăire,
De când gust al tău sărut,
Port costum de deţinut.
Şi mi-e semn de întrebare,
Ce se naşte... ce se moare?
Cine-i ucis? Cel care moare?
Şi n-are timp să-şi spună Amin-ul?
... sau cel ce-i viu şi mort trăieşte,
Şi aruncă-n jurul său veninul?
Cum nu se nasc omizi din fluturi,
Nici tu nu mori, întâi te naşti,
De` nu trăieşti cum să te bucuri?
Te simţi tu viu? Te recunoşti?

Întrebări fără răspuns

De ce îmi spui să stau s-aştept?

Că nu e încă prea târziu,

Când inima-mi sare din piept,

Iar tu eşti tot ce vreau să ştiu?

De ce, să-mi spui ce e corect?

Când dorul tau în piept mă doare,

Nu tot ce-i bun... îmi e şi drept,

În noi, nu-i loc de întâmplare.

Dacă, răbdarea-i o virtute...

Nu vreau să ştiu, ce e târziu,

Iar două inimi...  sunt o punte,

Chiar dacă bate vânt pustiu.

Înăbuşită-n mine-i viaţa,

Mi-e dor de dorul tău direct,

Îmbrăţişarea ta ca gheaţa,

Îmi lasă urme-adânci în piept.

De ce e dragostea nedreaptă?

Iar tu mă laşi... să te aştept,

Ca un calic pe prima treaptă,

La uşa unui înţelept.

Dacă am să pot răzbi vreodată,

Să lupt cu toată inocenţa...

Dă-mi doar un semn, măcar o dată,

Şi-am să-mi duc singur penitenţa!

Cine-a pierdut?

Uităm prea des că viaţa e frumoasă,

Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?

Uităm să ne-aşezăm cuminţi la masă,

Să fim politicoşi să ne zâmbim curat.

Ne sfâşiem pentru orice nimic,

Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?

Căci sufletul ne este tot mai mic,

Ne batem joc de tot ce e curat.

Îndrăgostiţii nu mai ştiu să se iubească,

Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?

Acum cred doar în dragostea trupească,

Dorinţele sunt doar durere la pătrat.

Ne batem joc de-ai noştrii dragi bătrâni,

Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?

N-au bani de trai, iar noi ca nişte câini,

Nu-i mai iubim cu adevărat.

Ne regăsim în tot ce-i efemer,

Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?

Ne suntem goi şi ne uscăm de ger,

Mânjind tot ce-i frumos cu-adevărat.

Mai bine-am învăţa să ne iubim,

Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?

Căci de murit cu toţii o să murim,

Şi ce-am pierdut? Că ne-am luptat?

Nici n-am trăit şi nici n-am câştigat!