Despre început

M-am sfiit să-ți mângâi părul!
Mă făceam că fug din mine,
Eu cu dorul... tu cu dorul...
Întind mâna... și-mi e bine!

Tu ți-ai face în privire...
Umbră... sau păcat... sau vină!
Eu dorindu-te  pe tine...
Mă simt parte din lumină.

M-am sfiit, să-ți mângâi mâna!
Când din ochii tăi fierbinți...
Se-ntregea tot universul...
Am ajuns să-mi ies din minți!

Ți-ai făcut din mine-o joacă!
Sau vreun soi de trebuință,
Eu am mai murit o dată...
Tu ești pură... ești dorință!

M-am sfiit să-ți mângâi sânul!
Și-mi doream... orice... oricum!
Străluceai ca o icoană...
Eu sunt viu, dar mort acum!

Tu... m-ai zămislit, cumva...
Faci din mine... tot ce-ai vrut!
Eu iubindu-te pe tine...
Sunt inert... ca la-nceput!

Mă acuzi

De când mi-ai furat mirarea
Se frământă-n mine marea
Ochii-mi rătăcesc flămânzi
După ce-ți văd sânii uzi.

Valuri rătăcite-n ciuturi,
Fac din vise zboruri tulburi,
Tu și sânii tăi zăluzi...
Îmi cânți muzică de surzi.

Noaptea-mi tulbură visarea
Stele cad și-mi fierbe marea
Nici nu vrei să mă auzi,
Dar cu sânii mă acuzi!

Înstrăinat

M-am îngemănat cu toamna...
Și-am zis ploaie... și-am zis vânt!
Nu am ani să-mi  țină soarta,
Dar am aur în cuvânt!

M-am înstrăinat de lume
Și-am zis, verde de lemn viu!
De trăirile nebune...
Atât viu cât vreau să fiu!

M-am înstrăinat de tine...
Și-am să mor, pentru un an
Toamna asta mie-mi ține
Cât o frunză de castan.

M-am înstrăinat de soare...
Și-am zis, vis de viscol sfânt!
Nu se naște... ce nu moare...
Cât sunt geruri pe pământ!

Despre iertare

Tu iartă-mi visele... sau gândul...
Răsar prea des în răsărit!
Nici întrebarea... nici cuvântul...
Nu sunt sfârșit... sau  început!

Să-mi ierți privirea vinovată...
Eu știu visa... cum știu doar zeii!
Și-n lumea asta minunată,
Mă-nchin  pe-ascuns... cum fac ateii!

Tu iartă-mi buzele rebele...
Te-oi căuta oricum, oriunde!
Și te-aș găsi în toate cele,
Dar iartă-mi buzele flămânde!

Pinguini cu batistuțe

Pinguini-s agitați
Cei grăsuni și cei înalți
Mulți din ei sunt crăcănați
Amărâți și cocoșați.

O maimuță șifonată
Se răstește brusc la gloată:
-Toată lumea-i supărată!
-Ne-ați votat piatră cu piatră!

Bănuiți de fraudă
Fluieră a pagubă
Cineva îi laudă
Ei se tot aplaudă!

Necăjit de-atâtea fițe
Pinguin la trei maimuțe
Strigă-n piețe... pe străduțe
Hai să ne spălăm pe puțe...
Să dăm "clanță" la maimuțe!

Doar caii

Ce cai aleargă peste vremuri?
Ce cai aleargă din trecut?
De ce de cai... din vremuri tulburi?
Nu-și face nimeni început?

Câți cai orbecăie-n adâncuri?
Câți cai  pier mântuiți pe ruguri?
Câți cai ajung învigători?
Câți cai mor pentru lupta lor?

Doar caii sunt nepieritori...
Jertfesc potcoave care dor,
Iar cei ce nu sunt senatori...
Îngenunchează... si-apoi mor!

Cu piatra în mână

Suntem toți făcuți din aceași humă!
Trăim așa cum ne-am născut...
Și murim puțin mai apoi!
Unii goi de conținut...
Restul cu hainele nepurtate.
Ne dorim poate...
Aceleași păcate,
Dar le trăim diferit!
Dacă am să ajung cu spatele la zid...
Știu că prima piatră,
V-"a fi"
 aruncată,
De un surd!
Ori poate de un prost...
Ori poate de o mulțime
Care se teme...
Să nu rămână cu piatra în mână!
Însă viața asta...
Nu poate fi trăită cu frică!
... Și desigur... nu cu piatra
În mână!

Puterea minții

Voi cei cu puterea minții...
-Nu lăsați cerul să cadă!
Și cu semnul neputinței
Să vă temeți de vreo  sfadă.

Spuneți clar, dacă vreodată,
Vi se cere socoteală!
Sau vreo vorbă nefirească.
Și tăcerea-i... tot o boală!

Pielea se îngălbenește ...
Oasele sunt moi ca guma Zâmbetul se ofilește.
Când în suflet porți minciuna.

Și-apoi în culoarea cerii...
Viața pare-o glumă proastă.
Astea-s semnele "tăcerii",
Dar, știți bine... dumneavoastră!