În mințile noastre

 

 

Tu...  nu vei rămâne, în mințile noastre!

Doar gândul c-ai zice, vreo vorbă de duh...

Doar valul dintâi, ce-ntunecă jalea!

Mai urcă, mai cade, mai scaldă-n văzduh.

 

O brazdă se-ntoarce... și cade-n zadar!

El, urcă și simte tot zborul din oase,

Apoi cu un strigăt... și-un, scâncet măcar...

Se simte-orizont și zenit... și miroase!

 

Se-nalță... să cadă, se-ntunecă-n tină.

Dă semn de venire... cum poate și știe,

Se naște când moare din zori și lumină,

Iubește cum crede că-i voie, în brazda de glie.

 

O luptă cu viața...  cu zeii cu lumea...

Cu vise-mplinite... ursite de astre....

Strângând răni de moarte, din zâmbete-aiurea,

Tu...  nu vei rămâne, în mințile noastre!

De dorul tău

Tu-mi fierbi în inimă... cum fierbe vinul!

Cules din vii de mâna unui orb...

Și-mi tulburi des apusul și seninul 

Când mă ridic și mă prefac în colb. 

Tu,  îmi dai zare și din soare îmi fac cruce!

Mă las învins de tot ce e lumesc

Mai vreau un semn, un vis care se duce...

Și nu știu în ce grai să-ți mai vorbesc! 

Tu, te-ai înscăunat la mine-n minte!

ȘI mi-ai întors în suflet un destin

Mă pedepseam și mă credeam cuminte,

Dar tu veneai, iar eu muream câte puțin! 

Ce fel de dragoste flămândă blestemată?

Mi-a picurat surâsul tău senin...

Eu nu credeam că am să mor vreodată...

Și uite cum, de dorul tău sunt mort deplin!

Dacă sunt viu

 

Nu faceți pace cu tâlharii!

Ei au un singur legământ ,

Să vă-nseteze, să vă ia biștarii...

Să vă supună într-un soi de bun cuvânt! 

Nu faceți pace cu asupritorii!

Ei vor voi să vă tocmească,  iar,

Ar spune că cei sfinți, nemuritorii...

S-au rânduit de bună voie-n  calendar! 

Nu vă-nvoiți ce nu vă e în voie!

Nici brazde de pământ,  niciun cuvânt, 

V-ar blestema dacă vă fi nevoie....

Străbunii voștri, pân' la ultimul vost prunc! 

Nu vă mai rușinați cu vorba voastră!

Că spirit e în tot ce este viu

Avem această zestre strămoșească 

Aici am fost... și sunt, dacă sunt viu!