Cu-adevărat

 Cu-adevărat 

Cătălin Codru

În suflet am un soi de socoteală
- Ia-mă femeie, astăzi, de bărbat!
Iar dacă mâine ne trezim din boală
Putem să viețuim și separat.

N-om  zăbovit prea mult în astă tină
-Ia-mă femeie, astăzi, de bărbat!
Și dacă nu ieșim din carantină...
Măcar n-am stat și ne-am iubit curat

Chiar dacă mâine este prea tarziu
-Ia-mă femeie, astăzi, de bărbat!
Tu ești un înger... eu încerc să fiu...
Și poate ne-om iubi cu-adevărat!

Ce dor mi-ar fi

 

Ce dor mi-ar fi, dacă-ntr-o vară...

Mi-ai spune să fugim în munți.

Să luăm cu noi doar o chitară, 

Să ne-odihnim la foc, desculți.

Ce dor mi-ar fi, dacă-ar fi noapte...

Măcar vreo doi-trei ani la rând.

Îmbrățișați de tot sau poate...

Ne-am săruta făr-un cuvânt. 

Ce dor mi-ar fi să-ți fie bine...

Când norii-n nebunia lor,

Ar sfărâma toamna ce ține ...

Tot dorul... ce nu ne e dor.

Ce dor mi-ar fi, dacă-ntr-o vară...

Mi-ai cere tot și eu ți-aș da!

Chiar dacă viața ne omoară, 

Cu tine-aș sta un veac și-o stea!

Nu calc nu merg

Nu calc pe jos, că-s oase sfinte,
Nici semn de roți nu vreau să las,
Dacă-aș avea puțină minte...
Călare-aș merge, dar la pas!

Nu merg în somn sau fără știre,
Nu mă grăbesc... Nu vreau să cad.
E plină lumea de iubire...
Și de iubire vreau să ard!

Nu caut drumuri peste ape,
Nu îndrăznesc să spun deajuns!
-"Gând bun" și "Fie-ți visu'-aproape"!
Eu zic, dar nu aștept răspuns.

Nu calc nici vise, nici povești,
Nu merg pe jos... Nu merg pe sus,
Mă tot gândesc... pe unde ești ?
Mă duc, mă duc, dar parcă-dus!

Ochii tăi căprui

Și mie dor și bine nu-i!
Fără ochii tăi căprui...
Simt în piept un soi de boală
Cum e primul drum spre școală.

Și-mi bat aripi grele-n piept,
Când tot stau și te aștept.
Trec pe rând... iarnă și vară,
Tu tot mândră... eu tot gară!

Și mie dor și sunt ca vântul!
Și mi-e-n inimă căruntul...
Zboruri lungi împiedicate
Îmi fac visele păcate!

Fără tine nu-i de mine!
Și nici dorul nu-mi mai vine
Și mi-e dor... și bine nu-i...
Fără ochii tăi căprui!

Adu-mi

 Adu-mi masca ta... iubire!

Să știu clar ce nu-i de știre
Adu-mi, dacă vrei și poți...
Un gând bun, pentru nepoți!

Adă-mi gând de nesfârșire!
Tu cu gândul tău iubire
Adu-mi, dacă vrei și poți
Gând bun, pentru tot și toți!

Adă-mi un potir... și-un dar!
Să nu fie în zadar...
Vremea celor care-s vii
Care ne sunt noi copii!
Tot iubiți... și pururi... vii!

Adu-mi, tu ce... încă poți...
Cum ai dus, ce știi că ai!
Un gând bun, pentru nepoți,
Eu n-am mască de neștir

Doi străini

În loc de nume am să-ți dau o carte
În care eu am să rămân închis.
Citește tu și spune mai departe
Tot ce-am visat... și tot ce nu e vis.

O las neterminată... fără de cuprins.
O poți lăsa și tu așa,
Dar scrie două gânduri despre ea
Și lasă-mă să cred că a fost vis!

Îți las secretul meu... un semn de carte.
E ros la colțuri și e obosit.
Își face treaba... încă mai desparte
Un vis virgin... de unul folosit.

Acum nu știi cum sunt...
Nici ce-am făcut în lume,
Eu am visat o lume într-un gând.
În loc de carte, am să-ți las un nume...
Să nu fim doi străini pe-acest pământ!

N-am nici sabie nici scut

-Fă-mi o sabie să lupt,
Pentru tot ce simt că-i bun!
-Dă-mi un scut să mă întorc...
Sau un semn... să mai rămân!

-Dă-mi o lacrimă să urc...
Peste rostul meu cel bun!
Lasă-mi zarea să mă-ntorc
M-am născut să fiu român!

-Nu-mi da semn de închinare...
Nici ursită...de supus...
Am să îți retez, doar gâtul,
Spun ce spun, cât am de spus!

Plec.... acum fără vreo teamă!
N-am nici sabie, nici scut.
Am doar glia ce mă cheamă...
Am tot ce-am avut... Și sunt!

Tu n-ai furat

Tu mi-ai furat din inimă ceva...
Nu simt nimic, dar știu că ai furat.
Lipsește cineva de undeva,
Eu te-am lăsat... eu clar sunt vinovat!

Credeam că sunt un infinit perfect...
Și că în jurul meu se-învârt toți sorii,
Acum curg râuri de nimic defect
Tu m-ai făcut să plâng ca muritorii!

Ai luminat în viața mea trăirea
Un fel de zori ce nu s-au mai născut,
Iar eu trăindu-mi doar nelegiuirea
Am înjurat tot ce credeam că nu-i făcut!

Tu mi-ai luat din suflet... oarece!
Nu știu ce mă doboară fără veste.
Mi-ai smuls din întrebare un... "de ce"?
Ca un sărut cu gura ta de viespe.

Tu n-ai furat nimic... Nici eu n-am luat!
Acum e clar pentru eternitate...
Puteam să fiu eu singur vinovat,
Dar tu mi-ai pus iubirile pe spate!

Soldații mor

Soldați oftează peste câmpuri
Soldații-oftează între ei...
Au schingiuit atâtea trupuri
... Și visele... i-au dat la lei!

Au sfârtecat atâtea trupuri
Și nopților le-au dat, trecut
Nici n-au murit, nici n-au trecuturi,
Dar cade frigul peste ei!

Soldații mor cu rost de vrere!
Ei sunt trecuți... " La celelalte"!
Cad în tranșee cu durere,
Călăii lor.... îi văd doar plante!

Soldații mor când sunt uciși,
Dar nu de străduința... lor
Soldații inimii sunt triști
Când sufletele lumii mor!

Tu cu pasul tău rebel

Ca o floare-n dor mă doare
Când cu pasul tău rebel
Lași în urmă ploi de soare
Curcubeu peste castel.

Ca o umbră care ninge
Mersul tău mă înfioară
Floare albă... care-atinge
Suflet delicat de ceară.

Ca un cântec ce mă-mbracă
Lași în urmă ta oftatul
Străbați clipele de toacă
Iar pe mine mă lași altul.

Ca o umbră... ca o floare
Ca un vis... ca un castel
Vine o vară... care doare
Dar tu dori mai mult nițel
Tu... cu pasul tău rebel!

Ce e val... că nimic trece!

Cui dăm pâinea și cuțitul?
Când vrem împărțeala... sfântă?
Lui nea gică aiuritul care vrea spoieli și trântă?
Cum ne facem dor de mâine?
Când cei care fac și "reguli"...
Își împart aceiași pâine
Mâine ne vor fi și cioclii?

Încă n-am murit chiar toți!
Mama lor de vizigoți...
Nici voi, n-ați murit, dar jur!
C-o să ne pupați în cur!

În orașul de jos

În orașul de jos se bea bere și ceață!
Mușterii fac semne filozofând...
Fumu-i gros, dar miroase a cer și a viață
Se trăiește hilar și se moare curând .

Precupeții își strigă clienții pe nume!
Vând la preț de nimic tot ce-i demn de respect
Se plătește cu banii... de capăt de lume.
Te tocmești prea puțin și nu-i bun.... tot ce-i drept!

În orașul de jos datoria-i pe viață!
Ai la tine biștari... cât să-nveți să trăiești.
Loteria e lege... și asta te-nvață!
Că respectu'-i păcat... Sau cum vrei îl numești!

Saltimbaci invalizi dau exemple de viață!
Te învață să crești fără să mai muncești.
În orașul de jos este prea multă ceață.
Însă nu poți să pleci... nici nu poți să trăiești!

Sărută-mă tandru

Bănci albe și gri... în parcul din centru...
Bunici și copii... stafii și-un incendiu.
Chemări de sirene... ciocoii-s în alb.
Călăii de vreme fac liste și ard.
O arcă-i plecată ... O lume-i descrisă...
Spre poarta-închisorii... Spre poarta deschisă!
Calești fără cai... croiesc noi destine.
Ce bine-i de tine... ce dor mi-e de mine!
O cumpănă tristă... se leagănă-n vânt.
Ce bine-i la tine... Ce trist pe pământ!
Părinți, se vor naște... e noapte-n curând...
Copiii vor paște și viață în gând!
Poveștile vremii sunt noi...
Și-s nescrise!
Cad ploi și zăpezi...
În case și-n vise.
Bănci albe și triste... se așează în șir...
Și candele ard... pe străzi, cimitir.
O inimă luptă... O altă veghează...
Și-n dansul luminii... O alta valsează.
E vremea iubirii... e vremea să tac!
-'Noptează la mine... sunt bun, dar sărac.
Sărutu-i trădare, dar n-am altă vrere...
Sărută-mă tandru și lung...
Și-n tăcere!

Glie

Îngenunchiați în fața sorții...
Noi am purtat cămașa morții...
Și nu știm cum am mai trecut,
De polul nord, de polul sud!

Căzuți, dar ne trecuți de porți...
Am mai trăit aceste morți!
În neamul nostru de păgâni...
Au tot trăit acești români!

Am nins tăcuți și-am înviat...
Când ne-ați tot spus...
-" Neam de păcat"!
Dar n-am tăcut... și nici n-am plâns!
Nici nu v-am dat vre-un prost răspuns!

Azi suntem, iar în fața morții...
Și știm ce-i viu în fața sorții...
Noi am fost viu, când va să fie...
Viața veșnică pe-această glie!

În oglindă

Lumea toată-i o oglindă,
Cum te porți așa se poartă.
Când se strânge... când se-ntinde,
Dar se-așază-n spate toată!

Râzi de ea?... Și ea de tine!
Are hazul ei nebun
Face cum știe mai bine...
Și-apoi vă vedeți de drum.

Dacă vezi că nu-i perfectă...
Poate că așa ești tu.
Vii cu lumea ta defectă
Faci ce poți... ce crezi... sau nu!

Vezi tâmpiți?... Sunt buni și ei!
Vor să capete o formă.
Nu-i băga prea mult în seamă...
„Sunt utili!”... zicea o vorbă!


Toată lumea-i o oglindă!
-Ai tu grijă... la ce faci!
Nu e-n stare să cuprindă...
Ce-ai fi vrut să spui... când taci!

Eu cred că minți

Tu... minți când spui că mă iubești!
Te uiți în ochii mei și-mi spui...
Că toți strămoșii omenești,
Au fost crestați din coasta lui.

Eu cred că minți când crezi ce spui!
Că în secret eu m-am născut
Din coasta împăratului... Până... n-am fost și eu durut!

Eu cred că minți când crezi, că cred...
Că Dumnezeu a mai simțit...
Sfârșitul unui eu de-al meu,
Până să știe ce-am iubit!

Eu cred că minți!

...

Vezi cum se stinge dorul,
Dacă îl lași să tacă...
Și cum în loc de sânge îți plimbi prin vene timp?

Tu simți cum luna mică...
Te schimbă și pe tine
Cu mici trăiri confuze în nopți de anotimp?

Dacă trăiești o viață...
Sau viața te trăiește
Rămâi încă o dată
De dorul tău surprins !

Nimic nu se mai schimbă,
Dacă nu-i de la tine...
Și visul te visează, dar tot nu-i de ajuns!

Alungă-ți supărarea!
Și dă-mi te rog un semn
E dulce împăcarea
Când ai un suflet demn!

Mă pierd de mine

În loc să crezi că mă iubești...
Mai bine ia ceva din mine,
Un vis sau un sărut să-l crești...
Că vine altul și mi-e bine!

N-ai cum să crezi, dacă nu știi...
Ce gânduri grele mă frământă
Astăzi și ieri sunt tot mai vii...
Și îngeri blonzi mă tot descântă!

Cu ochii-nchiși țintind în jos...
Mă-ndrăgostesc din nou de tine.
Și uit că cerul e frumos,
Că nu e rău, dacă nu-i bine!

În loc să cred că mă iubești...
Mai bine-am să mă pierd de tine.
Mie greu să cred că mă privești...
Până și eu... mă pierd pe mine!