Tu... nu vei rămâne, în mințile noastre!
Doar gândul c-ai
zice, vreo vorbă de duh...
Doar valul
dintâi, ce-ntunecă jalea!
Mai urcă, mai
cade, mai scaldă-n văzduh.
O brazdă
se-ntoarce... și cade-n zadar!
El, urcă și simte
tot zborul din oase,
Apoi cu un
strigăt... și-un, scâncet măcar...
Se simte-orizont
și zenit... și miroase!
Se-nalță... să
cadă, se-ntunecă-n tină.
Dă semn de
venire... cum poate și știe,
Se naște când
moare din zori și lumină,
Iubește cum crede
că-i voie, în brazda de glie.
O luptă cu viața...
cu zeii cu lumea...
Cu vise-mplinite...
ursite de astre....
Strângând răni de
moarte, din zâmbete-aiurea,
Tu... nu vei rămâne, în mințile noastre!
