La noi în case...

În satul mic pe deal urcat
Miroase-a ţuică şi-a păcat
A iarbă grea şi-a flori miroase...
Şi golul s-a mutat în case.

Acolo timpul s-a stricat...
Şi sărbătorile-au uitat
Ce vin curat curgea pe mese...
Când zânele erau mirese.

Mai vinde vântul câte-o casă...
Şi trandafirii de pe masă
Pe un rachiu cu grade multe
Ce-ţi face inima să uite.

Părul rotat, s-a aplecat...
De când în el nu te-ai urcat
A ţuica şi-a păcat miroase...
La noi în sat... la noi în case.

Nu te-am rugat,

Nu te-am rugat să mă priveşti!
Nu te-am rugat, chiar niciodată.
Să mă urmezi când spun poveşti,
Să crezi poveşti din lumea toată.

N-am spus vreodată că sunt bun!
N-am spus-o... cred eu, niciodată.
I-am ascultat pe cei ce spun...
Că simt... şi n-au ştiut vreodată!

N-am zis nimic din ce-ar fi fost...
Fără să ştiu ce am simţit!
Ascuns la umbră de-adăpost
Dând vreun prilej de dezminţit

Nimic n-am zis... nimic nu spun!
N-ai să-nţelegi poate vreodată...
Aşa am fost şi-am să rămân!
Cu viaţa mea...  ne garantată!

Nu te-am rugat să-mi aminteşti...
Aşa cum tu...  spuneai odată!
Că viaţa-i plină de poveşti,
Nu te-am rugat cred... Niciodată!

Crezi?

Crezi că frig îmi va fi noaptea...
Când voi alerga pe scări?
Scriind vorbe doar cu fapta...
Aruncată-n călimări?

Crezi că am ales curat?
Când din două renunţări,
Am ales-o doar pe aceea...
Care nu-mi dădea erori?

Crezi... că am să cred vreodată...
C-am făcut tot ce am vrut?
Privind viaţa-n alb şi negru...
Câştigând tot ce-am pierdut?

Eu nu cred că tu crezi asta...
Tu îmi semeni... şi între noi...
Stă un dumnezeu şi coasta...
Lumea s-a-împărţit la doi!

Unui român care tace...

Nu-ţi face cruci zicând: "Doamne fereşte!"
Când eşti furat, minţit... trădat!
Că n-ai să scapi de fiara ce trăieşte...
Din munca ta... din tine... din păcat.

Nu sta cuminte întorcând obrazul
Sperând că poate îţi va da iertare...
Nu pleacă hoţul... să te lase cu necazul
De nu-ţi ia tot puţinul din dotare.

Nu poţi să zici, eu am făcut destul!
Acum e rândul celor care vin...
Când bine nu-i!... E clar! Ce ai făcut,
Ai tot tăcut... şi te-ai mai gudurat puţin!

Din tot ce ai... de fapt nu ai nimic!
Eşti ca un sclav ce simte libertate,
Îngenunchezi şi te mai gheboşezi un pic...
Şi eşti furat şi-n vise... din păcate.

Nu-mi spune iar că nu e treaba ta!
Când eşti bolnav de griji şi nepăsare,
Niciun spital nu te-ar putea trata,
Ai duhul mort de frici şi delăsare!

Avarul...

Am strâns ca un avar iubiri...
Şi amintiri mult prea lumeşti,
Dorind să am în nemuriri,
Mai multe vieţi, mai multe veşti.

Am căutat în lucruri mici...
Cărare către infinit
Am sufletul mai plin aici...
Dar pentru drum nu am nimic.

Trăiam prea mult, pentru puţin...
Voind să am precum avarul
Trăiri legate într-un destin
Să fiu eu însumi făurarul.

Din risipiri făceam poveşti...
Şi din nimic... fugeam, deodată...
Ca mai apoi cu paşi fireşti
Să vreau iar calea neumblată.

Aşa am fost... demult... atunci...
Când zorii se-înfrăţeau cu vise
Tot ce aduni... păstrezi şi arunci,
Când toamne vin... şi sunt nescrise.