sâmbătă, 28 februarie 2015

Soră ţară


Dintr-o margine de cruce...
Unde sora mea sunt eu
Mă întrebă... de se duce...
La o taină Dumnezeu?

Dintr-o margine de ţară
Mă întreabă tot mereu
Slova dintr-o călimară...
A lăsat-o Dumnezeu?

Dintr-o margine de suflet
Mă întreabă într-o doară...
Lupul ce-a privit din urlet?
Dacă da... a câta oară?
Că mie strigăt... Dumnezeu!

Poetul...


Poetul bun, la vremea lui...
Nu dă speranţe orişicui,
Nu dă din ce a strâns încet,
Dar în secret are-un buchet.

Poetul bun în vremea sa...
Nu ia din tot...  ce ar putea
El are-n suflet mult mai mult
Şi ştie că-i un soi de scut.

Poetul când se ştie bun..
Are putere de nebun
Mută şi sfinţi din calea sa...
Şi munţi şi stele şi ce-o vrea.

Poetul când se crede zeu...
E început de Dumnezeu
Îşi face loc de fugi din cer
Şi se proclamă Lucifer.

Poetul neînţeles de lume...
Îşi face nume peste nume
Şi ca un fir căzut din zmeu
Vorbeşte doar cu Dumnezeu.

miercuri, 18 februarie 2015

A venit deodată noaptea



A venit la mine noaptea,
Să mă tulbur... - Mi-ar fi spus,
Eu împovărat de gânduri
Nu i-am dat nici un răspuns

A venit ca o străină
Călcând rece peste mine
Şi m-a prins cumva de mână
Ca un somn care nu vine.

A venit deodată noaptea
Într-o Vineri la amiază,
Îşi juca şi dânsa cartea...
Cred că şi acum e trează.

A venit, veni-i-ar rândul!
M-a găsit stând aşezat
Pe o margine de lume
Pe o margine de pat.

A venit fără de veste
Deghizată-n strai de umbră
M-a găsit mai trist ca vântul   
După mine... şi acum umblă.

sâmbătă, 7 februarie 2015

Ave





Şi eu că orice mamă ce-şi mângâie pruncii

Cu dosul palmei

Am creat lumea asta într-o zi de Vineri

Urmând sfatul înţeleptului satului...

Băteam calea mânăstirilor ştiute şi necunoscute

Mă închinam de 300 de ori la fiece slujbă

Şi pupam toate moaştele cu însemnul crucii

Odată am pupat plăcuţa cu locul de parcare al preafericitului,

Pentru că şi ea avea semnul crucii.

De mic prunc îmi doream să am un papamobil

Înconjurat de oameni.

De câteva mii de ani (2) evoluez.

Ca un mormoloc de broască ţestoasă

Domin lumea mea!

Mă trezesc cu îndoielile lui Toma

Trăiesc din arginţii căpătaţi în schimbul trădării

Din neputinţă...

Şi mor cu lepădările lui Petru în fiecare seară.

Mai bine ascultam de prostul satului care era mai înţelept,

Când spunea:

 - Şi azi am izbăvit lumea!

Apoi golea paharul şi zicea pios Amin!

Ca o mamă care-şi închină pruncii.

joi, 5 februarie 2015

Întâi credeam că ştiu!




- Mi-a crescut o aripă, atunci,
Din coaste... deasupra mâinii stângi.
Albă era dacă o priveai de departe
Şi mare era, dacă nu te uitai la ea.
Era o vreme când vânam vise
Şi le povesteam, pentru că nimeni
Nu bănuia că sunt ale mele.
Tot cam pe-atunci culegeam stele sângerii
Şi le puneam deoparte
 în sân le ţineam.
Cu o aripă nu puteam zbura
Şi mi-am zis că e un soi de pedeapsă
Un semn, ca un fel de aripa,
 Îmi era umărul drept
Stătea să bată zvâcnind că o inimă
Îndreptăţită să iubească.
Oamenii râdeau de semnul aripii...
Şi tu ai râs, strigai şi te minunai.
O durere mută îmi orbea
Faţa coastelor mâinii stângi
Ars îmi era pieptul cu urme sângerii
Şi stele îmi erau visele...
 Pe care nu le mai puteam atinge.
Aripă era, dacă nu o priveai
Albă era... dacă o simţeai.