Suflet de căldare,

Găleata s-a simţit de-odată clopot...
Şi a-nceput să bată nebuneşte.
A fier şi-a gălăgie... şi a strigat.
Nu cel ce strigă... ştie ce vorbeşte!

- Noi suntem fraţi! Avem aceeaşi formă!
Dar tu, stai atârnat şi nu-ţi prieşte.
Eu strălucesc şi pot să bat,
Sunt alintată-n mâna celui ce munceşte!

Eşti grosolan! Pe tine te-au turnat,
În schimb eu am simţit mii de ciocane.
Şi nici pe drum... tu nu ai fost plimbat,
Cât am cărat eu sute de vagoane.

Pe tine te-au “înfipt” umil la poartă.
Să fi de râs, să se închine proştii,
Nu s-au gândit... măcar să-ţi pună toartă,
Să te mândreşti şi tu, dacă dai apă cloştii...

Aşa spunea găleata... cu sufletul dogit,
În culmea fericiri, în firea ei de doamnă...
Nu cel ce strigă ştie!... şi nici nu-i fericit,
Căci uneori e bună... să sune şi-o talangă!

Marea mea,

Când privesc marea,
Valurile îmi inundă ochii,
Simţurile îmi zboară către pescăruşi,
Iar tălpile fac un soi de legământ cu nisipul.
Simt sarea mării ca pe sângele meu
Şi vântul ei ca pe respirarea mea.
Zbuciumul ei
Mă linişteşte într-un fel anume,
Facem schimb de frământări,
De trăiri şi de vise încă neîmplinite.
Sunt atât de mic în mărirea ei
Şi atât de neînsemnat pe lângă uriaşul ei ţărm
Încât îl văd pe Ovidiu păşind lângă mine.
Simt strângerea
Din jurul pieptului Anei zidită
Şi valul mă îmbrăţişează de fiecare dată altfel.
Nici eu nu sunt ca el nici vântul nu-i ca mine,
Doar marea mă aşteaptă să mă privească.
În ochi.

Suflet schingiuit,

Mi-ai spus că râd, dar eu plângeam,

De-atâtea vorbe grele,

... Şi regii cad... şi te-ntrebam,

De ce îmi plouă stele?

Mi-ai spus că am surâsu-amar,

Că îmi provoc ursita...

Ţi-am spus că n-am vreun calendar,

Să-mi tulbure ispita.

Mi-ai spus atunci cu glas pierdut,

Că ştii c-ai să mă pierzi...

Eu ţi-am răspuns tot ce ai vrut,

Dar n-ai voit să crezi.

Mi-ai spus să mint, să nu mai văd,

Tot ce mă înconjoară,

Iar eu, cu gândul meu schilod,

Minţeam întâia oară.

Mi-ai spus că am să fiu trecut...

Mi-ai spus de prima oară,

Nu te-ascultam... de la-nceput...

Şi asta mă omoară.

Acum nimic din tot ce-ai spus,

Nu are importanţă...

Mă simt ca un erou răpus,

În orice circumstanţă.

Tăcere, strigăt mut,

Din tăcere-mi strigă visul...

Şi rămân tot eu cu zisul,

Vântul bate, focu-i viu,

Mă aplec strigând ce scriu.

Tace vântul, tace marea...

De tăcere-mi strig strigarea,

Tace cerul meu durut,

Cu cât tac, tot strig şi-s mut.

Scurgă-se-n tăceri strigarea,

Cerul meu e larg ca marea,

Că mi-e grea tăcerea mea,

Tac de mine...  zbor de ea.

Şi eu tac... şi vântul zice,

Când nu strig îi sunt complice...

Şi mie greu cât  mare-i zarea,

Cât strigarea, cât mirarea.

Cântec viu de pitulice,

Cânt şi eu când n-am ce zice,

Cerul, vântul şi mirarea,

Îmi acoperă strigarea.

Strig şi eu ce tac acum!

Marea-i vântul, ceru-i drum,

N-am să plâng cum curge ceara...

Tac şi strig visând uitarea!