Suflet de căldare,

Găleata s-a simţit de-odată clopot...
Şi a-nceput să bată nebuneşte.
A fier şi-a gălăgie... şi a strigat.
Nu cel ce strigă... ştie ce vorbeşte!

- Noi suntem fraţi! Avem aceeaşi formă!
Dar tu, stai atârnat şi nu-ţi prieşte.
Eu strălucesc şi pot să bat,
Sunt alintată-n mâna celui ce munceşte!

Eşti grosolan! Pe tine te-au turnat,
În schimb eu am simţit mii de ciocane.
Şi nici pe drum... tu nu ai fost plimbat,
Cât am cărat eu sute de vagoane.

Pe tine te-au “înfipt” umil la poartă.
Să fi de râs, să se închine proştii,
Nu s-au gândit... măcar să-ţi pună toartă,
Să te mândreşti şi tu, dacă dai apă cloştii...

Aşa spunea găleata... cu sufletul dogit,
În culmea fericiri, în firea ei de doamnă...
Nu cel ce strigă ştie!... şi nici nu-i fericit,
Căci uneori e bună... să sune şi-o talangă!