Cel mai tare doare...

Cel mai tare doare,
Cerul fără soare!
Dorul de cei dragi...
Doare când te tragi.
- Din fără de-veste
Când n-ai vreo poveste
Când îi crezi pierduţi
 Pe cei nevăzuţi
Când tu, le-ai greşit
Simţi c-ai putrezit
Zicând vorbe rele
Care n-au să spele
Ce, au murdărit
Ochi... ce n-au greşit
Inimi  neîntinate
Vise... ne visate
Tinereţi pierdute...
Lacrimi ne durute!
Oameni care ştiu
Ce e focul viu
Oameni drepţi şi buni
Oamenii... minuni!

Cel mai tare doare
Scrisul din scrisoare
Tremurul din voce...
Când uimirea trece
Nodul prins în gât
Frica de urât...
De singurătate
De uitări... de toate...

Doare ca o piatră!
Ruptă dintr-o dată,
Piatră nestemată...
Şi ne aruncată
Za ne sfărâmată!


Cel mai tare doare...
Marea fără zare,
Cerul fără mal
Mâna pe pumnal
Inima-n căuş
Gura cu-n căluş!


Cel mai tare doare...
Fruntea la picioare!

Mi-e dor

Mi-e dor de ochii... care-mi spun!
Că, ce mi-e drept... nu, îmi e bun,
De cei ce spun că suntem hoţi...
Şi pupă poala altor porţi.

Mi-e dor să ştiu cum a-inceput
Năvala primului sărut...
De Iude care ne tot mint...
Cu ochii-n lacrimi de absint.

Mi-e dor de cei cu suflet bun,
Care se-nchină la ce spun.
Mi-e dor să-i ştiu şi să-i revăd...
Când strigă orbului: Irod!

Mi-e dor de omul bun şi drept!
Cu sânge viu şi cord în piept.
Mi-e dor de tine... om simţit...
Să-mi spui ce viaţă n-ai trăit!

Ce ar fi?

Cum ar fi să vorbesc eu despre
Naşterea Maicii Domnului?

... sau despre moartea căprioarei.
Eu, care văd căprioare doar la zoo?

Cum ar fi să spun eu cât doare
Pierderea pământului
În pieptul unui ţăran?

... chiar dacă şi eu fac parte din pământ
Aşa cum şi el face parte din mine.

Ce ar fi, dacă aş vorbii despre fluturi?
Abia acum mă ajunge pe mine curajul,
Pentru că am văzut de multe ori
Cum fluturi mâna, atunci când plec.

Aş putea vorbii despre ibovnice...
Pe care chiar dacă nu le-am avut
Am ştiut că ele sunt acolo
... aşa, precum îngerii!

Ce-ar fi dacă îngerii ar sta
În preajma Maicii Domnului la naşterea Ei?

Ce, ar mai fi...?

Sigur

Sigur, va bate vânt... şi tot mai multă ploaie
Ne vom trezi din ce în ce mai greu
Nici nu vom şti cum intra noaptea în odaie
Şi amintirile cum fug la Dumnezeu.

Sigur, vom înţelege tot mai bine viaţa,
Deşi o vom simţi din ce în ce mai rar
A îngheţat în gânduri dimineaţa
Ca un refren cu zâmbet dulce-amar.

Sigur, vom fi din ce în ce mai drepţi,
Şi-om plânge tot mai multă ceară
De-acum e timp de nins... la ce te-aştepţi?
Vom sparge gheaţa... pân` la primăvară.

Sigur, din iarna asta... care vine
Vom fi mai buni cei care vom scăpa
Ne-aşteaptă primăveri, dar mai puţine...
Sigur va fi şi-o nunta undeva!

Uitaţi sunt ei... Căzuţi noi suntem!

Înglodaţi în lacrimi sfinte...
Cu povară şi cu har...
S-au născut desculţi, cu minte...
Şi dau totul ca pe-un dar.

Nu cer lumii nici podoabe,
Nici arginţi, să-i vândă iar...
În pornirile neghioabe,
Se simt hălci pe galantar.

Dau cu mâna lor lavandă
Celor care vor să fie
Şi se-aşează-n lumea largă...
Ca o jertfă, sfânta vie.

Au uitat demult povestea...
`n care prinţul bun şi drept
Avea tot şi-şi purta zestrea
Peste lume, peste piept.

Azi îi colindăm pe aceia...
Ce-au trecut prin lume drepţi
Şi uităm că ne-au dat cheia
Unor gânduri de- înţelepţi.

Să-nchidem masa

Nu mai cânt demult la chefuri!
Lăutarii-s tot mai rari
Şi-au scurtat de-acum măsura
Cei cu sufletele tari.

Nu au domni... să le mai cânte,
S-au scurtat pe semne unii...
Şi nici chefuri nu-s mai multe
Bucură-se iar nebunii!

Am uitat să-închinăm masa,
Cu un cântec de pahar...
Şi ne e pustie casa
Fără zâmbet, fără dar.


Nu mai cânt de mult la chefuri,
Nu mai ştiu să dăruiesc...
Mese -i... un buchet de cântec
Dintr-un suflet boieresc!

Ce-ai cu mine?

Ce-am cu tine... mine?
Nu-s căzut vezi bine!
Nu-s încă pierdut
Chiar dacă-am căzut!

Ce-ai cu mine... sine?
Când mă lupt cu tine...
Chiar dacă-am căzut
Vezi că nu-s pierdut!

Ce-am cu tine... bine?
Mă ridic din tine...
Şi mă-nchin să ştiu
Dacă-s mort sau viu.

Să îmi strig, îmi vine...
Că sunt viu ca tine
Să îmi fie clipa,
Vie... din nimica!

Ce-ai cu mine.. tine?
Lacrimă îmi vine
Să simt până mor
Să mă lupt... să zbor!

În tine

- Ai măsurat vreodată îndrăzneala mea
... sau ai crezut că eu nu pot să zâmbesc?
- Mmm!
- Ai văzut vreodată dorinţele mele
... sau ai crezut că eu nu pot să le trăiesc?
-Mnu!
- Ai văzut vreodată zâmbetul meu?

Dacă nu poţi să-mi răspunzi...
Spune-mi măcar ce ai văzut la mine!

... Să-mi zici  ce crezi că simt,
Atunci când vezi în mine un tine!
- Să-mi vorbeşti despre visele mele,
Văzute de tine... prin mine...
Să taci cuvintele pe care vrei să le uiţi...
- Să rosteşti tăcerile care au legătură cu noi...
Şi să spui doar ce te doare, fără să îmi spui că eu.
Îţi provoc uitarea dureri care mă macină!

- Dacă eu aş spune despre tine ceva... aş spune: albastru!
Însă eu tac despre numele meu
Aşa cum tu taci despre tine
Uneori.

- Şi-mi spui că am lipsurile pe care le ai!
Fără să le am, fără să le vezi!
În tine!

O toamnă

O toamnă e gata de noapte...
Şi cerul mai trist e în noi
Simt teama puţin mai aproape
Din gânduri, din doruri şi ploi.

Ghirlande de ceaţă bat drumul
Şi liniştea-i caldă în noi
Ploi grive ne cântă destinul
Din ceruri, din nori din nevoi.

O toamnă e gata să-nceapă
Şi tulbura cerul din noi
Ne-ntoarcem spre lumea de apă
Când toamna plus noi fac tot doi.

Vând...

Vând damigene, vând rachiu,
De suflete pierdute,
Ţi-e dulce clipa, focul viu
Prefăte-n zbor şi du-te!

Vând damigene, vând rachiu
... şi suflete vândute,
Doar pentru tine stau căci ştiu
Ai lacrimi multe... multe.

Vând damigene, vând rachiu,
Le vând pe multe sute,
La tine-n suflet e pustiu
La mine-s vise frânte.

Vând damigene, vând rachiu...
Şi-aş bea şi eu pe rupte,
Dar nu-mi permit că e târziu
... şi toate sunt vândute.

Nopţi cu vise vii

Câte gânduri ai ucis,
Când le-ai spus şi nu le-ai scris?
Câte rânduri albe mute,
Stau s-aştepte... stau s-asculte?

Nopţile cu vise vii,
Oare nu au vrut să ştii?
Cum să-ţi faci povestea vie,
Rost să-ţi fie... drum să-ţi fie?

Ca un ucigaş de rând
Ţi-ai ucis visul în gând
Şi în loc de primăvară
Ţi-ai lăsat mersul pe-afară!

Ce aştepţi... să te aştepte?

Râncezească... gura lumii!
Iliescu-ncinge hunii
Doar minerii... pun de-o floare...
Lumea strigă, tace... moare!

„Poarta... şi fanarioţii”...
Strâmbă minţile... cu hoţii!
Cine simte că e drept...
Pune mâinile pe piept!

Ori se duce-n bejenie...
Ori nu ştie... că ce ştie,
E-ngropat de partidişti
Ocrotiţi de securişti.

Schimbă-ţi inima de poţi...
Să rămâie la nepoţi!
Ţara asta, cum a fost...
Când nu zici... eşti luat de prost!

Râncezească... gura lumii!
Când din bale, cum spun, unii...
Vrei să simţi cuvinte drepte,
Tu, te-aştepţi... să te aştepte?

Ce e val... ca barca trece!
Cătălin Codru


Du-te mă în "gupta" mă-tii!
Azi şi mâine... şi oricând,
C-ai făcut prea multă umbră
Pe-acest plai... pe-acest pământ.

N-ai nimic de dat: „din tine”...
Da-ţi-ar fundul de pământ!
Nici să copiezi... vezi bine,
Nu-i uşor, pentr-un bolând.

Circu-i mare... scena mică...
Şi la bis ajung doar zeii
Tu te faci că apa-i mică
Valuri sunt, dar le fac boii!




 Dacă vi se pare...
 Că e asemănare...
 E un pamflet! Gradina-i mare!

Ca o corabie ne eşuată încă
Mi-am vândut ancora şi pânzele!

Ca o casă blestemată
Mi-am vândut ferestrele şi uşile!

Ca o scară spre niciunde
Mi-am vândut balustrada şi treptele!

Acum vin în faţa voastră şi spun:
Votaţi-mă!
Mai am de vândut
Suflete
Mame şi fii!

Cătălin Codru

Litanie de toamnă

E tot mai rece...
La mine în cuvânt
Eşti tot mai toamnă,
Eu tot mai iarnă sunt.

E tot mai noapte...
Pe cerul plin de vânt
Eşti tot mai toamnă,
Eu tot mai iarnă sunt.

Mi-e tot mai viscol...
În somn şi pe pământ
Mi-eşti tot mai toamnă,
Eu tot mai iarnă-ţi sunt.

Floare rară

 

Cu tot parfumul tău de floare rară

Ai răscolit culorile de toamnă

Să nu mai ştiu murirea ce înseamnă

Să uit trăind pieirea de afară

Ca un blestem de cântece de păsări

El vântul s-a înscăunat stăpân

Şi-n plâns de frunze ploile rămân

Din frigul meu cu tine mă acoperi

Mă las în voia verii ce-a trecut

Să cânt parfumul tău de floare rară

O umbră vine-n linişte şi omoară

Tot ce uităm şi credem că-i pierdut

Gând sfânt

 

Oamenii cu sfat din sat     s-au rugat cu glas plecat

Oamenii cu stare-n stat... au voit   şi li s-a dat.

Unora, le-a fost rostire... înainte de gândire

Celorlalţi le-a fost lăsat... darul    până li s-a luat.

Cei ce-au dobândit prin vrere... înainte de durere...

Au pornit pe loc război... când cu ei... când ei, cu noi

Cei, ce-au căpătat lumina... şi-au purtat în vremuri stima...

Nepătată, neînvinsă... cât o zare necuprinsă.

Nu-i pe lume loc mai sfânt... cât mai suntem, cât mai sunt

Loc de oameni de cuvânt... care-s demni pe-acest pământ.

Nu-i pe lume loc sub soare, pentru minţi rătăcitoare

Care vor să fie zei, neavând nici-un temei... tot sărmani... şi tot lachei!

Nici vii... nici morţi

S-au arătat cei buni... şi-au indicat...
Ce raiuri... sunt păzite de păcat,
Ce ţineri şi susţineri au la porţi
Ne spun cei care-au înviat din morţi.

Cum nu se poate-n veci sării...
Peste împrejmuirile cu garduri vii
Ne spun cei care s-au lovit de porţi
Fie că-s vii... fie că-s morţi.

Au încercat pe semne... au încercat...
Să intre în grădina cu păcat...
Şi s-au trezit că sunt mai vii, dar morţi,
Cei care-au vrut să creadă-n sorţi.

Aşa că mă întreb şi eu...
Ce planuri are Bunul Dumnezeu?
Dacă s-a-mprejmuit cu-atâtea porţi...
Nu vrea nici vii... sau... nu vrea morţi?

Un om şi-o cruce...

Un om purta un dor şi-o cruce...
Nici nu ştia ce vină-l duce.
Şi-n urma păcătosului...
Păşea un om...  şi crucea lui.

În urma lor păşeau pierduţi
Cei vii, dar încă nenăscuţi
Care vor fi amanetaţi
De regi înalţi şi de-împăraţi

Pe drumul vechi de ei ştiut...
Păşeau o umbră... şi-un trecut
De viaţa lor împovăraţi
Păcat trăiau... şi fii şi taţi

Povara lor era trecută
Din gură-n gură... ca poruncă
Un om uita de dorul lui...
De vina crucifixului!

Copilul care-a smuls din fluturi soare...

Ca o statuie în mişcare,
Pândea atent un dans de fluturi,
În ochii lui era mirare...
Cât să-l priveşti... cât să te bucuri.

Un dans stângaci îi era joaca,
Sub ochii tăi păşea exact,
Din prea mult dor şi din iubire,
Făcea cu florile un pact.

Să-îmbete stele cu miresme,
Şi să se-adune în culori,
Îngeri zburând din nori şi basme,
Să ducă veşti de flori în zări.

Suflet senin minte curată,
Se strecura printre culori,
Prinzând în palma-i delicată,
Doi fluturi cu luciri de sori.

Încet cu mâna tremurândă...
S-a apucat, să-îndepărteze,
Şi răsăritul... şi apusul...
Vărsând culori... vrând să viseze.

Tulbură în mine plânsul,
Două lumi îşi schimbă cursul,
Când se-apropie abisul...
Regii cad... şi-ating nestinsul.

Un înger mi-a zis

Azi-noapte în somn mi-a vorbit...
Un înger puţin rătăcit,
Mi-a zis de-întrupări de dezastre,
De suflete, stele şi astre...

A spus că în inimă am...
Un spin şi-un destin cam infam,
O lupta-i în mine şi-un ţel...
A spus-o un înger ca el!

În noapte un înger mi-a zis
S-aşez pe hârtie ce-am scris
Să leg două lumi în tăcere...
Să n-am înglodiri şi cădere.

Ca joaca...

Noi ne jucam ca două inimi
Păstram cuvinte în ierbar
Amestecam trăiri şi lacrimi
Şi nu voiam... să ştim măcar.

Din fân cosit făceam coroane
Demne de regi şi domnitori
Când joaca ne gonea de foame
Eram tot noi învingători.

Şi acum o joacă ne e viaţa,
Dar nu  suntem noi jucători
Îmbătrânim... şi reci ca gheaţa...
Ne transformăm în muritori.

Ea... el!

S-au stins ca unul peste altul...
Când ea mai sus.. când el mai jos....
Adânc era cerul... înaltul
Ca început, era frumos.

Era un fel de seară vie
Avea parfum... sau el avea
Când se zăreau cu ochi o mie...
Se înteţea vântul... Se înteţea!

Au încercat să ţină-n taină...
Povestea lor dar... n-a ţinut
Nici cerul n-a schimbat arama...
Niciun răspuns nu i-a mai vrut.

Şi-au tot jurat credinţă-n van
Să se revadă între timpuri
Dar ea n-a mai venit de-un an,
El n-a venit de anotimpuri...

Ea palidă de-atâtea gânduri...
El privitor în cer deschis
S-au petrecut pe rând... în rânduri
Când răsărit de apus... de abis.

Tu eşti tot!

Omule cu lumea plină
Ai uitat noaptea senină
Când din vis făceai lumină
Şi din tine făceai tină
Cât să-ţi fie.... cât să-ţi ţină.

Omule ca o jivină...
Fi-ţi-ar mintea-n cap lumină,
Fi-ţi-ar mâinile de aur,
Inima ca de balaur!

Omule cu suflet cheie
Şi cu inima scânteie
N-ai ce vrei... fi-ţi-ar să-ţi steie
Soarta blândă,
Mintea zmeie!

Calea ca o umbră sfântă,
Conştiinţa... lege cruntă
Să laşi paşi în urma ta,
Dacă taci... ca liniştea.

Glasul tău trăzni-l-ar focul!
Să aşeze-n bulgări locul
Şi-nainte să stea vântul
Să-ţi asculte noaptea cântul
Sta-ţi-ar în cuvânt tot gândul

Omule cu mintea plină...
Erai inimă senină
Şi-ai uitat să-ţi cânţi norocul
Omule bătu-te-ar focul!
Să nu-ţi facă soarta jocul...
Tu eşti tot... şi tu eşti totul!

Omule!

Muritorule!
Roditorule...
Uimitorule!

Până când nu calci bolta iadului
Cu tălpile tale goale...
Nu poţi să-ţi eliberezi cugetul!
Cătuşele gleznelor tale
Te fac prizonierul tăcerii tale!

Cum poţi măsura căderea,
Dacă nu ai văzut coasa de pre
Marginea prăpastiei?

Aşa că rostirea ta, despre
Sus... până nu ai văzut josul...
Va rămâne cu prisosul!

Fereastra...

Am simţit în inimă o fereastră...
Ea pentru mine era totul
Eu pentru ea... eram sfârşitul
A înflorit când mă bucuram
A scânteiat în mine când mă durea.

Am privit viaţa mea prin ea
Şi mi-am cântat inima
Am vrut să o îndrăgostesc
De prima mea iubire...
A cedat când a înţeles că
Nu poate iubi.

A dat înapoi când,
Nu am putut respira
A tras storurile când
Am plouat

A fost o fereastră...
Pe care şi azi încerc să o chem

Însă cântecul ei
Nu mă mai cheamă

A fost o fereastră care nu era a mea...
Doar făcea parte din inima mea!

Aşa cum fac toate ferestrele.

Un alt început

Nu-mi spune că visele mele...
Sunt doar îndoială şi-atât,
Nu-mi stinge lumina din ele,
Doar pentru un alt început.

Aşează-ţi în palma mea fruntea...
Şi lasă puţină cădere,
Să-mi tulburi puţin dinaintea,
Iar noi să vorbim în tăcere.

Aici nu sfârşeşte nimic!
Nimic de aici nu începe.
Acum ne e timpul mai mic,
Zgârcit e acum cel ce trece!

Toc

Eu sunt tocul... tu, îndoiala
Eu părerea tu morala
Eu sunt totul... tu mă legi
De cele mai grele legi.

Eu mă scutur şi mă bucur
Tu eşti aripă de flutur
Eu mă zbat şi tu te zbori
Când în crânguri... când în flori.

Când sunt eu... sau... sunt un tu,
Dor de da... şi dor de nu,
Lacrimă neîmplinită...
Peste ziua adormită
Tăinuită într-un vis
Neînţeles nestins... ne zis.

Tu eşti ca o întâmplare...
Eu un vânt zburat pe mare
Tu idee ca un gând
Mă nasc gol... mă nasc oricând...

Şi mă uit... la umbra ta
Nu ştiu unde-i mâna mea
Nu ştiu unde sunt şi când
Când mă pierd cu tine-n gând.
Ca un toc bolnav şi strâmb.

Priveşte-te!

Priveşte-te ca într-o oglindă!
Şi vezi dacă-i ceva de dat...
Când tu te naşti în lumea bună.
Şi visu-ţi e pătat... şi-încornorat.

Ascultă-te cu sufletul căzut în glie!
Şi te gândeşte, dacă mai socoti,
Ce ai primit... şi îţi e dat doar ţie,
Mai mult nu pierzi... mai mult nu poţi!

Sărută-ţi maica, pentru o eternitate!
Acum e linişte, dacă-ai căzut
Mai mult decât e viaţă în cetate...
N-ai să ai cânt... n-ai să ai trup!

Vezi cum dispar din tine zeii...
Din tine pruncii... se tot nasc deodată morţi,
Dar nu e timp să pupi în cur toţi fariseii,
Aruncă-ţi somnul dintre vămi şi porţi!

Fă-ţi vânt cu sabia într-o mână!
Cazi că din tine... nimeni n-a murit...
Cât nu te-nalţi ca o furtună,
Poţi fi uitat de cei ce s-au sfinţit!

Deschiderea...

Cântă-te frumoasă-mi mie...
Ca o îngeră barbară
Dă-mi puţin din ce-ţi e ţie...
Dimineaţă dulce-amară.

Rupe-ţi din suspine visul,
Adunat în a ta lume...
Dă-mi ce-mi dă doar paradisul
Când se laudă-n genune.

Vino... ca un fel de viaţă,
Ca o patimă cerească...
Blândă-n somn de dimineaţă
Nefirească... netrupească.

Destin furat

În jurul tău roiesc bărbaţi
Unii înalţi... alţii... prea plaţi...
Şi toţi se uită împrejur
Cu mângâieri de mâini... îţi jur...

În jurul meu roiesc idei...
Şi îndoieli fără temei
Le dau la schimb pentru femei
Primesc ce dau... primeşti ce vrei.

În jurul nostru panicaţi
Păşesc iluştrii ignoranţi
Purtând toţi măşti prea colorate
Puţin din tot... puţin din toate.

În jur sunt semne de păcat
Nedovedit, dar plagiat...
N-ai timp de luat, dar ai de dat
... Destin furat.

http://catalincodru.blogspot.ro/

Puntea miresei

Acum două vise erai mireasă.
Puteai începe judecata de apoi
Fără prea multă îngăduinţă
Şi nimeni nu obiecta
Nu cerceta... nu riposta
Ca o mulţime de circ era lumea
Ne împărţea fluturaşi cu "aşa nu"
Din acel loc treptele erau doar pentru coborâre
Cum să urci dacă ai spatele atât de încovoiat?
Cum să stai dacă paşii îţi sunt singura vină?
Am strigat în apărarea mea: dragoste!
Şi nimeni nu auzea
Să plâng nu pot... să zbor n-am loc,
Cum să ridic din mine tot?
M-ai pus să jur:"că dragoste se află în tot ce fac"
Aşa ceva nu pot garanta!
Ne-am născut într-o lume în care garanţia
Se dă doar pe bani furaţi
Şi furii trebuie plătiţi în avans
Aşteptam înfrigurat noaptea
Să pot visa un nou termen
Cu verdictul gata dat
Crezi că m-a lăsat cineva vreodată să dorm?
Mă împungea publicul cu îndoieli
Şi mă dureau privirile tale
Ca două dălţi de piatră

Vinovat m-ai găsit
 Până când am simţit şi eu vina mea imaginară

Aşa am spus atunci: Am să caut o mireasă de închiriat!
Am să o plătesc la fiecare sfârşit de lume
Nunta o să fie cu prohod de fiecare dată
Aşa încât între vieţi să pot visa liniştit.

De câte ori găsesc acea punte...
Şterg urmele să nu o mai găsească nimeni.

La noi în case...

În satul mic pe deal urcat
Miroase-a ţuică şi-a păcat
A iarbă grea şi-a flori miroase...
Şi golul s-a mutat în case.

Acolo timpul s-a stricat...
Şi sărbătorile-au uitat
Ce vin curat curgea pe mese...
Când zânele erau mirese.

Mai vinde vântul câte-o casă...
Şi trandafirii de pe masă
Pe un rachiu cu grade multe
Ce-ţi face inima să uite.

Părul rotat, s-a aplecat...
De când în el nu te-ai urcat
A ţuica şi-a păcat miroase...
La noi în sat... la noi în case.

Nu te-am rugat,

Nu te-am rugat să mă priveşti!
Nu te-am rugat, chiar niciodată.
Să mă urmezi când spun poveşti,
Să crezi poveşti din lumea toată.

N-am spus vreodată că sunt bun!
N-am spus-o... cred eu, niciodată.
I-am ascultat pe cei ce spun...
Că simt... şi n-au ştiut vreodată!

N-am zis nimic din ce-ar fi fost...
Fără să ştiu ce am simţit!
Ascuns la umbră de-adăpost
Dând vreun prilej de dezminţit

Nimic n-am zis... nimic nu spun!
N-ai să-nţelegi poate vreodată...
Aşa am fost şi-am să rămân!
Cu viaţa mea...  ne garantată!

Nu te-am rugat să-mi aminteşti...
Aşa cum tu...  spuneai odată!
Că viaţa-i plină de poveşti,
Nu te-am rugat cred... Niciodată!

Crezi?

Crezi că frig îmi va fi noaptea...
Când voi alerga pe scări?
Scriind vorbe doar cu fapta...
Aruncată-n călimări?

Crezi că am ales curat?
Când din două renunţări,
Am ales-o doar pe aceea...
Care nu-mi dădea erori?

Crezi... că am să cred vreodată...
C-am făcut tot ce am vrut?
Privind viaţa-n alb şi negru...
Câştigând tot ce-am pierdut?

Eu nu cred că tu crezi asta...
Tu îmi semeni... şi între noi...
Stă un dumnezeu şi coasta...
Lumea s-a-împărţit la doi!

Unui român care tace...

Nu-ţi face cruci zicând: "Doamne fereşte!"
Când eşti furat, minţit... trădat!
Că n-ai să scapi de fiara ce trăieşte...
Din munca ta... din tine... din păcat.

Nu sta cuminte întorcând obrazul
Sperând că poate îţi va da iertare...
Nu pleacă hoţul... să te lase cu necazul
De nu-ţi ia tot puţinul din dotare.

Nu poţi să zici, eu am făcut destul!
Acum e rândul celor care vin...
Când bine nu-i!... E clar! Ce ai făcut,
Ai tot tăcut... şi te-ai mai gudurat puţin!

Din tot ce ai... de fapt nu ai nimic!
Eşti ca un sclav ce simte libertate,
Îngenunchezi şi te mai gheboşezi un pic...
Şi eşti furat şi-n vise... din păcate.

Nu-mi spune iar că nu e treaba ta!
Când eşti bolnav de griji şi nepăsare,
Niciun spital nu te-ar putea trata,
Ai duhul mort de frici şi delăsare!

Avarul...

Am strâns ca un avar iubiri...
Şi amintiri mult prea lumeşti,
Dorind să am în nemuriri,
Mai multe vieţi, mai multe veşti.

Am căutat în lucruri mici...
Cărare către infinit
Am sufletul mai plin aici...
Dar pentru drum nu am nimic.

Trăiam prea mult, pentru puţin...
Voind să am precum avarul
Trăiri legate într-un destin
Să fiu eu însumi făurarul.

Din risipiri făceam poveşti...
Şi din nimic... fugeam, deodată...
Ca mai apoi cu paşi fireşti
Să vreau iar calea neumblată.

Aşa am fost... demult... atunci...
Când zorii se-înfrăţeau cu vise
Tot ce aduni... păstrezi şi arunci,
Când toamne vin... şi sunt nescrise.

Stingerea

Ieri am făcut un foc de tabără în bucătărie...
Vinul avea gust de etichetă
Şi seara mirosea a sticlă arsă.
Vatra, ca un cuib gol se rostogolea
Înainte şi înapoi
Fluturii de noapte zburau adunaţi
Ca un acoperiş de casă
Nelăsând fumul să-şi găsească drumul.

Aşa era ieri... acum un anotimp
Acum o viaţă
Acum o lume.

Pietrele încinse parcă dansau
Cântecele mele parcă priveau
Băncile goale se întrebau...
Flăcări curate din jar îmi zâmbeau.

Cred că a fost ultimul foc
Atins de un cântec de lebădă.
Ultima scânteie mi-a luminat
Inima... în sensul acelor de ceasornic.

Şi zbor... a fost mai apoi...
Şi apoi... a mai fost dor!

Flori de Mai

Ningea cu stele... ningea mut...
În gândurile mele,
Eu aş fi vrut să te sărut,
Dar tu ningeai a stele.

Putea să plouă şi-aş fi spus
- Dă Doamne multă ploaie!
Dar am rămas fără răspuns...
Iar tu fugeai vioaie.

Abia acum cred că înţeleg,
De ce nu îmi veneai,
Tu ai şi-acum sarutu`-întreg...
Şi ningi a flori de Mai.

Pace şi război

Se lovesc imperii peste tot în lume
Ca o dimineaţă... de o noapte grea
Şi dacă de mâine n-am să mă mai sperii...
O să vină moartea şi n-o să mă ia.

Lupte seculare intre rău şi bine
Se ascund în mine sau din mine ies
Nu câştiga nimeni şi nimic nu doare
O să vină moartea... tot mai mult, mai des.

Umbre luminate îşi vor linge prada
Când vor înţelege... frica de nimic
Şi o să-şi plângă noaptea stelele uitate...
Şi-o să vină moartea... să mă ia un pic.

Plânsul, nu-mi vorbeşte... râsul e timid
Visu`-înnebuneste peste somnul timp
Doar uitarea, doamna, stă şi mă priveşte
Moartea o să vină şi n-am să-i deschid!

Toată lumea tace... pace şi război
Inima le împacă, spiritul e treaz
Noaptea nunţii cade ca o carapace
Moartea de-o să vină am să fiu viteaz!

Casa

Casa lumii i-i templu` sfânt
Unde sufletul se aşează
Pune capul în pământ
Şi apoi se luminează!

Casa-i sfântă ca un templu
Nu se intră cu-încălţare...
Că nu-i tină în care umblu
Să-mi rămână la intrare.

Nu lăsa în casă proştii!
Lasă dâre precum melcii,
Mici ambiţii cum au puştii
Lasă brazde în calea fricii.

Casa se însufleţeşte
Când aduci în ea nectar
Mierea bună străluceşte
Când ţi-e sufletul altar.

Fie-ţi casa bucurie!
Să fi cald, ca un gând bun!
Eu mă duc de-acum acasă...
Stau să vin...  şi să rămân!

Nu i-ai văzut?

Nu i-ai văzut aliniaţi?
Stăteau şi drepţi, dar şi culcaţi...
Şi cu privirea lor de sare
Priveau şi valuri, dar şi mare.

Încolonaţi ca bravi soldaţi...
De vânturi şi furtuni spălaţi
Nu se clinteau... de-atâta soare,
Doar unii... respirau mirare.

Nu i-ai văzut îmbrăţişaţi?
Neobosiţi ca nişte fraţi...
Care de strajă lângă mare
Fac brâu în apă, mal de zare.

Stâncă-n zare...

Stâncă ruptă-n val de sare
Ai brăzdat... şi-ai fost brăzdată
Şi-ai întors lacrimi amare
Dinspre lume... -n lumea toată.

Te-au lovit zeci de corăbii...
Care şi-au găsit ursita
Şi-ai trecut prin mii de săbii
Steagul... oamenii şi pita.

Os din mare colţ albit
Ce-ai lăsat în apă... mare
Ai rămas... şi-ai risipit
Lacrimi multe şi amare.

Stânca amorţitză-n zare...
Luminează când e lună!
Râzi în vânt... culege-mi sare
Să-mi fi pavăză-n furtuna!

Poezia...

Poezia-i despre viaţă...
Despre tot, despre nimic,
Rima cu tăiş în faţă...
Spune tot... spunând nimic.

Lasă urme de-ndoială
Are forme de miraj...
Şi nu-şi face socoteală
Când dă semne de sevraj.

Poezia-i despre tine...
Despre dragoste şi vise,
Se înalţă şi se ţine...
Cât ai braţele deschise.

Versul său e ca un val...
Când ajunge peste lume
Vechi... şi totuşi actual
Lasă semne şi apune.

Poezia-i despre mine...
Despre inimă şi moarte
Despre ce a fost... şi vine...
Despre fiecare în parte.

Ca umbre...

Pe scena vieţii ne prelingem ca vechi umbre...
Cădem în întuneric şi nu ştim
Cum am venit şi nici unde pătrundem,
Dacă n-avem lumina dintr-o zi!

Ne facem rugăciuni... şi cerem sfat
Să ştim în ce lumină să rodim...
Şi ne trezim că toată viaţa-am lunecat,
Fără să ştim... fără să fim!

Alunecând ne facem şi cutumă...
În urma noastră... luminează sori,
Nu-i inimă...  mai inimă ca lumea...
În care... am rodit de sărbători.

Ne-încredinţăm că ştiu...  şi alţii vrerea,
Ne facem prozeliţi din bieţi copii...
Şi ne trezim că-n noi... nu-i învierea
Acelor morţi... şi-a celor vi!

Murim lăsând în urmă alte umbre...
Care în vanitatea lor de orbi
Vor sfătui şi alţi netoţi să umble
În valea umbrelor... în valea...
Celor ce sunt corbi.

De ce-aş voi?

De ce-aş voi... să vi când plec?
... azi jumătatea lunii moare,
Se nasc iubirile şi trec...
În locul clipei viitoare.
Râdeai şi tu... credeam şi eu,
Atât de udă-i renunţarea...
M-am stins în dorul meu, mereu...
Şi-n mine... ploaia-i o povară.
Poţi să m-atragi cu jurăminte...
Şi să mă legi cu vreun descântec
În mine zeii spun legende...
La mine-n suflet eşti... doar pântec.

Înseninat mă voi trezi... dacă trezire... e totuna...
Cu seara în care nu voi fi, decât un cântec... cum e luna.
Voi face poate trei rotaţii... în calea ultimului pas...
Şi voi trăi trei generaţii... în ceru-n care am să mă nasc.

De ce-aş voi să vi... vreodată...
Să mă împiedici să fiu eu,
Dacă în ochiul meu tomnatec
Ascund un vis... şi-ascund şi-un zeu?

Fi om!

Nu există om mai om decât omul!
Respectă-l şi aplaudă-l dacă e momentul lui!
Iubeşte-l pentru că este semenul tău...
Învaţă, dacă ai ce...
Strânge-l în braţe, pentru că este om!
Şi nu uita să nu-l uiţi!
Dacă fiare te strâng... pompier e omul...
Dacă rană... ai doctor e omul,
Aşa cum dacă pojar îţi arde sufletul... prieten
Este omul!
Slovă dacă-ţi curge-n suflet...
Omul e cel care te ridică!
Cum om e cel ce-ţi este dascăl...
Şi om e cel ce îşi ascunde trăirea în iubire!
Om e cel care te iubeşte...
Pentru ca om te-ai născut să fi!
Fi om!

Dar din suflet

Stropeşte-i mielului un vin!
Cu îndoială şi durere...
Şi dacă vrea... mai dă-i puţin
Lumină lină-n mângâiere.

Un ou roşit... şi un strop de drob...
Alină-i foamea cu vestire
Să nu-i mai fie lumii rob
Să-i fie firea-n bucurie.

Plăcintă... rostuită-n Pască...
Dă-i omului să se aşeze
Să simtă casa omenească
De n-are unde să-nopteze.

Dă-i... dar din suflet... dar, să fie!
Dacă ai inimă de om
Să simtă omul bucurie...
De azi... şi noi... trezi-ne vom!

Spune-i...

Spune-i lumii că-i păcat!
Să uiţi tot ce-ai învăţat
Când... cu zările senine
Învăţai cântări divine!

Spune-i lumii că-i păcat!
Să stai cu capul plecat...
Şi în zările haine...
Să te rogi în limbi streine!

Spune-i lumii că-i păcat!
Să uiţi de unde-ai plecat,
Cine-i mumă pentru tine...
Când gând bun în minte-ţi vine!

Spune-i lumii că-i păcat...
Să îţi laşi ceriul furat,
`nalt albastru se cuvine,
Dacă dor din tine vine!

Spune-i lumii cine suntem!
Când în inimă ne umplem...
De iubiri, de dor, de drag
Spune-i lumii că sunt steag!

Cum au fost ai mei strămoşi,
Drepţi şi buni şi cuviincioşi,
Lup viteaz lângă catarg...
Şarpe! Dacă ochii-mi ard!

Spune-le să ştie bine!
Că e ţara mea şi mâine!
Că n-am vreme deîmpărţit...
Din pământul meu iubit!

Visul necăpitanului

Chiar şi cel mai bun căpitan
Care are cea mai bună corabie...
Şi deţine cel mai bun echipaj
Se poate rătăci pe mare fără vreo hartă!

Aşa cum cel care îşi închipuie că e căpitan
Care are o barcă aproape corabie
Care are în preajma sa un echipaj...
Poate găsi drumul pe mări noi.

Este cel care crede în el şi în echipaj...
Şi în corabie,
Dar crede şi în vise... şi în legende!

Doar necăpitanul străbate mări cu o necorabie
Fără să aibe un echipaj-echipaj
Fără să-şi zdrobească necorabia de stânci

Doar necăpitanul face o hartă!

Ca mai apoi căpitanii cei mai buni...
Cu cele mai bune corăbii...
Cu cele mai bune echipaje să ajungă în acelaşi loc!

Călăuziţi de visele...
Şi hărţile necăpitanilor...

Scrisoare sufletului meu

- Vezi? Cum din înalta zare
Veşnicia îţi vorbeşte...
Şi-ţi aruncă-n frământare
Inima... care gândeşte?

Teorii pe care orgoliul...
Nici mort nu le recunoaşte
Se învălmăşesc în tine...
Ca şi cum... acum s-ar naşte?

După nopţi de rugăciune...
Se-mplineşte ruga ta
Şi ce-ai vrut, nu-ţi mai e bine...
Astăzi ai mai vrea ceva.

Ţi-ar fi bună şi povaţa...
Învăţată până ieri,
Dar prezentu-ţi schimbă viaţa...
Şi-ţi dă alte lungi poveri.

Ca un scarabeu cinstit...
Te învârţi în timpul tău
Gândurile te-au smintit
Ce primeşti... e bun şi rău.

... Şi te-ntrebi, dacă vreodată...
Ai s-ajungi la vreun sfârşit
Dacă Dumnezeu nu iartă...
Ai fost bun? Sau n-ai greşit?

- Vezi? Acum când vrei "mai bine"...
Ţi se pare că-i greşit
Să tot cauţi vină-n tine...
- Vezi sfârşit în infinit?

Câte linguri?

Cu câte linguri vrei să mai mănânci din mine?
Eu sunt acelaşi... sufletul mi-e bun,
M-am săturat de atâta bunătate care vine..
Eu îmi trăiesc... viaţa mea de-acum!

N-am să aştept să curgă raiul meu în mine...
Sunt parte din lumină şi atât.
Curg nopţile-n ruptura mea din tine...
Mă vrei cum vrei, dar întunericu-i urât.

Ai stors din mine dimineţi albastre...
Cad ca o stea în visul ce-a trecut,
În mine plâng îngeri şi plâng astre...
În tine-i răsăritul de demult.

Cu câte linguri vrei să te hrăneşti?
O amplă legătură creşte-n tine...
Poţi să mănânci o veşnicie şi atât,
Iar eu pot să-nţeleg că... sunt sătul de bine!

Ce am?

N-am timp, dar ştii... în mine timpul...

Se-ascunde mut ca o jivină

Ascute rădăcini şi umblă

Întâi rostit... până să vină.

N-am măşti, dar... cine să le vadă?

În sala unicului bal

Din când în când... petrec în stradă...

Decizii demne de-un final.

N-am loc, dar... pentru lumea asta

Nici locurile nu-s plătite...

Atât de multe, nu-s... ştii bine...

În noi sunt lumi nelocuite.

Nimic nu am, dar vezi... am totul...

În mine-i loc de timp, de bal

Eu am să las în urmă totul...

Şi apoi... am să mă schimb în val!

Ateii... nu au fost atei!

  

În lumea asta paşii-s grei...

Când crezi că sfinţii sunt atei,

În lumea asta cei ce sunt...

Sunt parte bună din pământ.

Atât cât sunt!

Nu s-au gândit să-ţi fie sfinţi,

Pe când erau sărmani părinţi...

Şi-au dat obştescul lor sfârşit

Şi-au pătimit până-au murit,

Te-au zămislit!

N-ai mai fi fost dacă prin ei,

N-ar fi trecut niciun temei...

Aşa cum oul de-nceput,

N-ar fi făcut... din trupul sfânt,

N-ar fi durut!

Ai drept să judeci ce e drept,

Cât inima-ţi mai bate-n piept,

Dar ai să ştii ce ai avut?

Când n-ai prezent... Când n-ai trecut?

... Şi început?

Ateii... nu au fost atei!

Ei au crezut, în ce ştiu ei,

Iar zeul lor de început...

Zăcea în pieptul lor cel sfânt...

De la-nceput!

N-ai drept să spui că noaptea-i zi!

Fără să vrei... fără să ştii...

Căci crezul lor... era-n pământ,

Era mai sfânt ca orice gând...

Şi au slăvit ce-i drept şi sfânt...

Întru... zeu sfânt!

Ateii... s-au culcat în glie,

Să-ţi fie inima, să-ţi fie...

Şi zeul lor purtat în gând,

Era un Dumnezeu arzând...

În crezul tău... dinspre pământ...

Trup sfânt!

Ardealu-i românesc pământ!

Sunaţi la unu` unu` doi!
Că vin muscalii peste noi...
Îşi poartă cârpe-n chip de steag,
Peste Ardealul meu cel drag.

Spuneţi-le copiilor...
De ciuma grozăviilor,
Păţită ieri, în patruzeci,
Când ungurii fără de legi...
Scoteau din case fraţi români...
Şi-i ucideau, ca nişte câini.
Husarii... huni.

Acum se plimba prin Ardeal...
Apocalipsul pe un cal...
Şi Nero-al meu tace şi râde,
În gaşca lui de chipuri hâde...
Nu vede, tace şi n-aude!

S-au pus iar Iudele la masă...
Să vândă suflete şi case...
Să vândă drepturi şi pământ,
Să calce orice jurământ...
Ardealu-i sfânt!

Sunaţi din tulnice să vie
Soldaţii buni la datorie
Ne-am săturat de jug şi boi,
Care ne-arunca în nevoi,
Ne-am săturat de oameni mici...
Azi noi punem mâna pe bici!
Ardealul nostru-i tot aici...
Şi îi gonim pe venetici!

Sunaţi la unu`unu... doi!
Să ştie potera de noi...
Că pentru noi Ardealu-i sfânt!
Şi suntem demni de-acest pământ!
Iar moartea le-o aducem noi!
Le facem giulgiuri din noroi...
Ciocoilor de pe la noi...
Şi de la voi!

De ce să pleci ?

De ce să pleci?

Mai bine, să nu-mi vii,

Chiar dacă clipa nu se lasă-n veci uitată,

Bat orologiile morţii, vechi stihii...

Şi inima îmi e de-atunci îngenuncheată.

Cum ai uitat?

Atâtea ploi de vise...

Se-ntorc în mine, ştirbe, vechi pumnale,

Abia venisei şi se însorise...

Acuma strâng doar neguri... în nopţi autumnale.

Ce început?

Eşti partea mea de lună,

Ca un vârtej, îmi smulgi bucăţi din suflet,

Ai inima... şi-n mine e doar una,

Te zbaţi în mine... noaptea ca un urlet.

De ce să pleci?

Mai bine, ia-mă-n lume,

Aşa poate-am să umblu printre vii,

Să port cu tine zilele şi-un nume,

Eu să-ţi fiu viu, iar tu păcat să-mi fii.