Ateii... nu au fost atei!

  

În lumea asta paşii-s grei...

Când crezi că sfinţii sunt atei,

În lumea asta cei ce sunt...

Sunt parte bună din pământ.

Atât cât sunt!

Nu s-au gândit să-ţi fie sfinţi,

Pe când erau sărmani părinţi...

Şi-au dat obştescul lor sfârşit

Şi-au pătimit până-au murit,

Te-au zămislit!

N-ai mai fi fost dacă prin ei,

N-ar fi trecut niciun temei...

Aşa cum oul de-nceput,

N-ar fi făcut... din trupul sfânt,

N-ar fi durut!

Ai drept să judeci ce e drept,

Cât inima-ţi mai bate-n piept,

Dar ai să ştii ce ai avut?

Când n-ai prezent... Când n-ai trecut?

... Şi început?

Ateii... nu au fost atei!

Ei au crezut, în ce ştiu ei,

Iar zeul lor de început...

Zăcea în pieptul lor cel sfânt...

De la-nceput!

N-ai drept să spui că noaptea-i zi!

Fără să vrei... fără să ştii...

Căci crezul lor... era-n pământ,

Era mai sfânt ca orice gând...

Şi au slăvit ce-i drept şi sfânt...

Întru... zeu sfânt!

Ateii... s-au culcat în glie,

Să-ţi fie inima, să-ţi fie...

Şi zeul lor purtat în gând,

Era un Dumnezeu arzând...

În crezul tău... dinspre pământ...

Trup sfânt!