joi, 30 mai 2013

De-atât...





De ploaie alergau ei... norii,
Cu faţa lor nu prea senină,
În gloate mari ca prădătorii,
Făceau cu umbra lor lumină.
.

De vânt mi se plecau copacii,
De felul lor nu erau trişti,
Doar se luptau cu sfinţi şi cu dracii,
Eliberaţi de vânturi nebuneşti.

De foc eliberat din ceruri,
Pocneau a biciuri umbrele de arbori,
Când fumegau altarele de flăcări,
Porneau în tropot mii de roiuri tulburi.

De prea mult viu... se-nalţă morţii,
Din neştiinţă toţi se fac că ştiu,
Ne spun prea mulţi nebuni care sunt sorţii,
Din ce-i al nostru vor mai mult pustiu.

De-atâta apă... se afunda paşii,
Din drumul vechi, a mai rămas noroi,
De ne-am ascunde în arce toţi ca laşii,
Am fi o apă şi-un pământ, toţi traşi din Noi.



Ascultă-mă, te rog!



 


Îţi jur că-s prea smintit să număr plopii,
Acum când am gustat din cupa ta,
Nu ştie nimeni cum ai ochii...
Şi nici ce-mi simte mie inima.

Am agăţat de păsări vise şi speranţe,
Să fie sus purtate peste nori,
Ne-ar încolţii parfumuri de romanţe,
M-ai stinge... şi aş răsări de multe ori.

Te-avertizez. că nu mă încadrez în normă,
La libertatea mea n-am să renunţ nicicând,
Am sufletu însemnat cu a ta formă...
N-am să pierd vremea plopii numărând!

De-o vreme,





  
De-o toamnă...
Nu am mai simţit sfârşitul.
Atât îmi pare că ai lipsit,
Se-apleacă cerul iscusitul,
A legământ împărtăşit.

Ca stele...
Agăţate in cer văd grinda,
Îţi simt şi-acum parfumul de sărut,
În ochii tăi adânci precum oglinda,
Mă-înec şi azi... eu cel ce te-a văzut.

Din zboruri...
S-a născut ca o poveste,
Puţină lacrimă, puţină stea,
Îmi eşti ca soarele pe creste,
Iubita mea, iubirea mea.

Petală...
Nedeschisă îmi pari şi acum,
Neprihănită... şi de neatins,
Ca o icoană veche în colţ de drum,
Cu suflet bun şi ochi de cer deschis.

De-o vreme...
Mă străbate un dor de piatră,
De oase pribegite şi stinghere,
M-am risipit de soarta şi de vatră,
Nu te mai simt şi nu mai am ce-mi cere.


miercuri, 22 mai 2013

Născut fără de vrere



Îmi cresc păreri în cuget... ca însăşi fii mei,
Sunt uneori sihaştrii... sunt alte ori atei.
Îmi cântă-n piept a silă, doar sufletul pustiu,
Se scurg fără de moarte... speranţe-n hohot viu.

Îngenuncheată-aripa, se zbate şi se pierde,
Scurmând în mine visul... rotindu-se a verde,
Mă clatin când sunt sigur, când ştiu ce am avut...
Şi dor în mine-i clipa, când simt ce m-a durut.

Am sărutat în taină, atâtea vechi vestigii,
Când candela durerii, striga zeci de religii...
Şi m-am născut din noapte, cu tot ce-am preţuit,
Din mine vine vinul, sfinţit în asfinţit.

Atâtea lumi pierdute, se nasc şi mor în mine,
Când tara lumii moare... şi mor trăiri în mine,
Am să fiu iar condeie... ai să-mi fi călimar,
Şi–am să mă nasc din tine... şi n-ai să ai habar!

duminică, 19 mai 2013

Început de Luni,



Am vrut într-o zi să schimb, zilele săptămânii...
Şi am reuşit... Sâmbătă cu Luni,
Marţi cu Duminică,

Zorile cu asfinţitul...
Şi prezentul cu trecutul.
Pe când visam, zburam la mare,
Când mă trudeam eram mirare,
Tot n-am putut schimba mai mult,
De la sfârşit la început,
În jurul meu toţi cei „ce ştiu”.
Mi-au spus că-i bine... da-i târziu,
Să fac eu însămi inversare,
În mersul acestei lumii bizare...
Să schimb ceva... sau să mă schimb!
E bine aşa, chiar dacă-i strâmb.
Cum ai să întorci atâtea zile,
În săptămână... Miercuri? Vineri?
N-am înţeles ce-i greu aşa,
De ce să-ncerce cineva?
De ce atâta tevatură,
Când nasu-i nas şi gura, gură?
E bună viaţă cum o ştim!
E bună cât o mai trăim.
Vrei să te-apuci să râzi de noi,
Să faci prea multe zile Joi?
Să stea în ceruri... şi pământul,
Pasărea să îşi plângă cântul?
Să zboare vacile pe câmp,
Să zboare elefantul tâmp?
Nu... Nu se poate aşa ceva
... şi-aici e numai vina ta!

M-am depărtat de frici şi temeri,
Şi-am început de Luni cu Vineri.
M-am odihnit, o zi de Marţi...
Uimit, de-atâţia învăţaţi.
Care ştiau ce-i bun la noi...
Şi când e rost să fie JOI.

Ieri spuneam: azi!




 
Nu-mi da drept vină fericirea,
Nu-mi da drept vină zorii vii,
Nu mă cunosc, nu-mi ştiu menirea,
Sunt noapte azi, dar mâine-s zi.

Am mort în mine... viu în coaste...
Si zbor de mine-i în pustiu,
N-am să păşesc desculţ spre astre,
Eu ştiu că ce e mort... e viu.

Te simt, de nu mă simt în stare,
Un crud apus, un cer pustiu,
Îmi plec genunchiu`-n întristare,
Nemărginit e cel ce-i viu.

Îmi cânt tăcerile-n lumină,
Ca scâncetul de început,
Culori de var sub bolţi de mină,
Parfum de nori am în sărut.

Mâna-ţi plutită a mângâiere,
Un zbor de ploaie cald-albastră,
Se face cuib... se face miere,
Şi linişte-i în faţa noastră,

Se scurge vinul din altare,
Ca rugile postite-n veci,
Din lacrima de lumânare,
Plâng pâinile cu roade seci.

De ce te temi de moartea umbră?
Când eul tău renunţă la visare,
Întâi o îndoială-n tine umblă,
Apoi te stingi, dar nu dintr-o suflare!

joi, 16 mai 2013

Verde de cupă,







Beau o cupă numai una,
Până nu-mi dispare luna,
Până nu mă-înec în zori...
Să mă scutur de fiori.

... şi o beau prea însetat,
Dându-mi seama că-am visat,
Că e dulce al ei nectar,
Lacrimă de felinar.

După doar o înghiţitură,
Simt amar curat în gură...
De pelin, de mătrăgună,
Adevăr, dar şi minciună.

După-o gura, două trei,
Vreau senin în stropii ei...
Şi mă face să îi simt,
Verde, gustul de absint

Caut o cupă mai mare,
Să simt dincolo de zare...
Şi am sufletu însetat,
De atâta căutat.

Simt că teama e în apă...
Şi, aş mai turna o dată,
Două trei măsuri de vin,
Pentru nopţile ce vin.

Sorb ca pe-o idee lumea,
Să îi savurez minunea,
Dar în loc de vis şi zare...
Mă aprinde o-ntrebare...

Câte cupe ar fi să gust,
Gândul să îmi fie just,
Marea să îmi fie mare,
Şi-adevărul desfătare?

Beau din cupa de-nceput,
Ce-am iubit, ce m-a durut,
Cu cât ştiu... nimic nu ştiu,
Cu cât scriu, am visul viu.





sâmbătă, 11 mai 2013

Legea necunoaşterii,






În mâna lui adusă ca o gheară,
Ţinea cam ce putea lua,
N-avea să se gândească a doua oară,
Dacă-i e bun sau dacă-i trebuia.

Precum sălbăticiunile din crâng,
Fugea de ce-i era străin.
În ochi purta o teamă de nătâng,
Avea-n privire stânjeneală şi pelin.

Se încăiera cu toţi asemeni lui,
Simţindu-se abătut şi prigonit,
Era nesigur de-mplinirea timpului.
Iar vremea lui... întruna l-a lovit.

N-a meritat să fie „ridicat”.
În fata semenilor lui,
Dar zeii se-adunau la sfat...
Şi-n semn de joacă, i-au dat taina focului.

Cu ochii-nflăcăraţi, nebunul,
Fugea cu torţa printre brazi...
Neauzind, cum zeii... toţi ca unul,
Tunau: "Ai grijă că te arzi!"

Era acum cel mare şi semeţ!
Cu flacăra-i gonea de-acum pe ai lui,
Mai bun şi mai puternic, avea preţ,
Era un rege mare... cu jucăria focului.

A pus şi legi, să le respecte... „ei”,
De nu-i aşa, au să plătească „rău”.
Cu cât năduf îi preamărea pe zei...
Şi cât de prost era, acum, semenul său.

O lume strâmbă, dintr-un suflet strâmb.
Se aşezase peste acele timpuri,
Şi el, se lumina, mândrindu-se scălâmb,
Peste acei ce-l înălţau în drepturi.

Atât de bine-ţi străluceşte chipul...
Tu... mare şi iubit conducător,
Încât şi soarele ne pare mic... „pârlitul”,
Nu se compară cu... „Un mare Gânditor!”

Cine nu-l lăuda prea  tare...
Risca să fie ars de viu,
Era de-acum prea sus şi mare...
Dar nu-i era de-ajuns... sărman zurliu.

Şi-aprinse-ntâi grămezile de crenge...
Cele adunate pentru focul din altar,
Dar nevoind... s-asculte de vreo lege,
Aprinse tot ce arde, iar focul mistuise iar.

Apoi din vârful lui de munte,
S-a coborât să vadă grozăvia...
Şi-a pus pojar în casele mărunte,
Să-i lumineze-n noapte-mpărăţia.

Nevrând să mai rămâie nicio poartă,
A ras tot ce-i stătea în cale...
Urcându-se pe tronu-i dat de soartă,
A ars pădurea care-i sta la poale.

Se înfoia... şi se mândrea nărodul...
Că e puternic, mare şi-ntelept,
Apoi a ars şi el şi tronul lui, cu totul...
Căci focul naşte foc! Dacă-i primit nedrept!

Voi cei care aveţi putere...
Nu uitaţi să vă-ntrebaţi,
Dacă focu-i o avere...
Ştiţi voi... cu ce vă jucaţi?

marți, 7 mai 2013

Pânza albă de mătase,






Doar noaptea se-ascundea demult,
În umbra gândurilor tale,
Le aşteptam şi m-au durut,
În stări de veghe inegale.

Cum zorii nu voiau să vină,
Stăteam în amorţirea grea,
Plăteam cu lipsa de lumină
Lucirile din preajma ta.

Vedeam cu ochii-nchişi venirea,
Pe plaja noastră în secret...
Şi marea-ţi săruta plutirea,
Vântindu-ţi pletele discret.

În seara ca de sărbătoare...
Rosteai cuvintele în sărut...
Şi nemurirea într-o noapte,
Din nesfârşit în nepierdut.

Cu strălucirea din poveste,
Mă atingeam de umbra ta,
Zâmbeam de tine fără veste...
Şi îţi dădeam ce nu-ţi pot lua.

Ca un surâs în plină vară,
În strai de lună peste mare,
Te-ai ridicat în acea seară,
Şi-n mine ai ridicat o scară.

Înfăşuraţi în pânză deasă...
Pe-un ţărm de mare, un strop de vin
Din vise retrăite-au să ne ţeasă..
Aceeaşi soarta... alt destin.

miercuri, 1 mai 2013

Întrebări de minţi năroade...





Măi, cârnaţi din guvernare...!
Nu v-ar încăpea ruşinea?
Să vă scurgeţi pe picioare...
Şi... să nu vedeţi lumina!

Cum puteţi să-vă-ntrebaţi?
Dobitoace patrupede...
Când... pribegi-s înşelaţi?
De  primatele bipede?
Care plescăie din burţi...
Şi dau legi să plângă ţara,
Fug cei buni de sila voastră...
Fi-v-ar de oţel brăţara!
Asta este întrebare?
Fi-v-ar capul prost ca fundul!
Găurit în fapt divers...
... că vă vine vouă rândul.
Să rânjiţi ca vita-n ţarc...
Şi să vă întrebaţi de-i bine...
Să îţi faci „vândută” ţara...
Şi tot neamul de ruşine.


Care este întrebarea?


Fecaliţi, fără ruşine,
„Pleacă medicii din ţară”?
Că e rău... sau că e bine?
Pleacă cei care muncesc,
Pentr-o pită-n bejenie...
Că se satură de voi?
Sau că-s plini de omenie?

Să vă crape capu-n patru!
Să vă vină-n minţi... gândire!
Voi, distrugeţi neamul nostru...
Şi aţi dus ţara la pieire!