Verde de cupă,

Beau o cupă numai una,

Până nu-mi dispare luna,

Până nu mă-înec în zori...

Să mă scutur de fiori.

... şi o beau prea însetat,

Dându-mi seama că-am visat,

Că e dulce al ei nectar,

Lacrimă de felinar.

După doar o înghiţitură,

Simt amar curat în gură...

De pelin, de mătrăgună,

Adevăr, dar şi minciună.

După-o gura, două trei,

Vreau senin în stropii ei...

Şi mă face să îi simt,

Verde, gustul de absint

Caut o cupă mai mare,

Să simt dincolo de zare...

Şi am sufletu însetat,

De atâta căutat.

Simt că teama e în apă...

Şi, aş mai turna o dată,

Două trei măsuri de vin,

Pentru nopţile ce vin.

Sorb ca pe-o idee lumea,

Să îi savurez minunea,

Dar în loc de vis şi zare...

Mă aprinde o-ntrebare...

Câte cupe ar fi să gust,

Gândul să îmi fie just,

Marea să îmi fie mare,

Şi-adevărul desfătare?

Beau din cupa de-nceput,

Ce-am iubit, ce m-a durut,

Cu cât ştiu... nimic nu ştiu,

Cu cât scriu, am visul viu.