De ploaie alergau ei... norii,
Cu faţa lor nu prea senină,
În gloate mari ca prădătorii,
Făceau cu umbra lor lumină.
.
De vânt mi se plecau copacii,
De felul lor nu erau trişti,
Doar se luptau cu sfinţi şi cu dracii,
Eliberaţi de vânturi nebuneşti.
De foc eliberat din ceruri,
Pocneau a biciuri umbrele de arbori,
Când fumegau altarele de flăcări,
Porneau în tropot mii de roiuri tulburi.
De prea mult viu... se-nalţă morţii,
Din neştiinţă toţi se fac că ştiu,
Ne spun prea mulţi nebuni care sunt sorţii,
Din ce-i al nostru vor mai mult pustiu.
De-atâta apă... se afunda paşii,
Din drumul vechi, a mai rămas noroi,
Am fi o apă şi-un pământ, toţi traşi din Noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu