Nu-mi da drept vină fericirea,
Nu-mi da drept vină zorii vii,
Nu mă cunosc, nu-mi ştiu menirea,
Sunt noapte azi, dar mâine-s zi.
Am mort în mine... viu în coaste...
Si zbor de mine-i în pustiu,
N-am să păşesc desculţ spre astre,
Eu ştiu că ce e mort... e viu.
Te simt, de nu mă simt în stare,
Un crud apus, un cer pustiu,
Îmi plec genunchiu`-n întristare,
Nemărginit e cel ce-i viu.
Îmi cânt tăcerile-n lumină,
Ca scâncetul de început,
Culori de var sub bolţi de mină,
Parfum de nori am în sărut.
Mâna-ţi plutită a mângâiere,
Un zbor de ploaie cald-albastră,
Se face cuib... se face miere,
Şi linişte-i în faţa noastră,
Se scurge vinul din altare,
Ca rugile postite-n veci,
Din lacrima de lumânare,
Plâng pâinile cu roade seci.
De ce te temi de moartea umbră?
Când eul tău renunţă la visare,
Apoi te stingi, dar nu dintr-o suflare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu