Am băut şi bun şi vin,

Băut-am timp să nu vă mint...

Era venin? Era Absint?

Am dat pe gât o cupă-ntreagă,

Să-mi fie lumea... mică, dragă!

Am stat o vreme-n rugăciune...

Să simt că lumea-i o minune.

Şi după ce am meditat

Nu ştiu ce-a fost adevărat!

Şi-am înţeles aşa deodată,

Că lumea, îmi este trucată,

De adevăruri spuse-n şoaptă,

Sau de minciuni ce-mi sunt drept soartă.

Nici miere,nici ambrozie, nici nectar,

Nu-mi răsunau în piept, ca dar...

Doar o durere prefăcută,

Se-ambiţiona să-mi stea  cucută.

Aşa-am ajuns să beau din cupa mea,

Puţină lacrimă de stea,

Cu gust de miere, lapte sau de vin,

Puţin din lume... şi din dor puţin.

Băut-am cu o sete-ntunecată,

Puţină miere sfântă şi adevărată,

Dar cât am înghiţit până să ştiu...

Ca şi durerea-i bună-ntr-un târziu.