Nu-i vreme de-ngropat străbunii!

Nu-i vreme de-ngropat străbunii...

Cu searbăda uitare peste timp,

Ne stingem moştenirea ca păgânii..

Când ne uităm strămoşii şi murim plângând!

Doar idoli falşi... ni se învârt în bătătură...

Şi ne învaţă cum să proslăvim poveşti,

Care se nasc din dorul lor de ură...

Şi tot ce-i mort te-nvaţă să trăieşti!

Avem în sânul naţiunii noastre,

Sfinţi învăţaţi cu postul în trăire,

Nu-i mai luăm în seamă... vocile sihastre,

Ne roagă să ne fim...” ca mântuire”.

Ne facem griji din prea multe nimicuri...

Care n-au formă, viaţa, nici idei,

Şi ne-ngropăm părinţii prin porticuri...

Şi nu-nţelegem ce ne spuneau... ei!

Ne stingem ca petalele în zare...

Şi dispărem din toate hărţile-omeniei,

Ne vindem pruncii pentru-n pumn de remuşcare...

Girând sfinte comori... din mama României!

Ce vrajă ne închide acuma ochii?

Să nu simţim ce suntem, cine sunt...
Acei care-au căzut când buza gropii...

Nu ne mai lasă să murim din sfânt pământ?