Născut odată...

M-am născut cu mândria împachetată sub pernă...

Era gata pregătită şi era a mea.

Puţin mai înaltă decât mine...

Cam cu două capete de curcubeu.

Mi-am ridicat cu grijă toate păcatele...

Şi ele... erau tot ale mele,

Unele grele, altele încă neînfăptuite.

Umbra nu s-a ridicat imediat,

Avea un soi de inerţie.

Se înfăşura în jurul meu...

Şi îşi făcea vânt cu hainele mele.

De-acum eram gata de drum.

Im făceam curaj ascultând vocile mele.

Erau îngeri îmi spuneam!

Erau voci... spuneau îngerii.

Aşa am făcut primii paşi.

Acum câteva mii de ani...

Nu plecai în viaţă fără să ştii ce vrei să faci.

Nu...

Dacă într-adevăr nu ştiai, apăreau câţiva învăţaţi...

Şi te aşezau la locul tău!

Îţi arătau cât eşti de mic...

Îţi spuneau că nu poţi să faci nimic..

Şi te lăsau aşa... gata să mori.

Ce bine că acum lucrurile s-au schimbat.

Eşti liber să renunţi la tot înainte să porneşti.

Ce bine!

Poate ca învăţaţii nu sunt aceiaşi, dar noi?

Mai ştim să ridicăm un steag?

Să privim jivina cu o uşoară încruntare?

Înainte să-i strivim oasele...

Înainte să-i arătăm unde îi e locul...

Să ne purtăm cu “ea”...

Ca şi cum am fi nişte învăţaţi?

Aşa că... mi-am însuşit mândria,

Păcatele... umbra...

Şi m-am aşezat înapoi la somn!