Cuvântul primăverii,

Păsări albe ca lumina,
Zbor deasupra vremii noastre,
Se adună să-nfiripe zări albastre,

Cântă-n linişte pădurea,
Dor de primăvară dulce,
Plânge ostenită-o cioară, iarna ce se duce.

Din covorul vechi de frunze,
Aplecaţi în rugăciune,
Ghioceii au albit, de atâta-nţelepciune.

Trei furnici, se-adună-n grabă,
Pentru o consfătuire
Şi... apoi pornesc tăcute, către altă cucerire.

Doar copacii, fac în taină,
Semn de muguri şi mlădiţe,
C-a zburat din ceruri frigul şi au crengile amorţite.

Nu spun galben, că-i lumină...
Nu zic roşu că-i iubire,
Spun doar verde şi simt teama, văd iubire şi trăire.

M-a oprit din drum stejarul,
Care străluceşte sigur,
El a mai trăit iubirea, a iubit si el desigur.


L-am lăsat îmbrăţişat,
Începuse să dea muguri,
Cerul parcă s-a schimbat şi s-a răsturnat pe ruguri.


A-nceput să cânte vântul,
Să se scuture pământul,
Îmi urmez în taina gândul... şi în suflet am cuvântul.