Ca o sabie-ncovoiată!

 

Urlă câinii strâmb la lună... şi eu mă întreb aşa:

Ţi-ai uitat române firea... şi-ai trecut cumva de ea?

Pune mâna pe o furcă... ai în şură chiar şi-o coasă...
Dă-i în cap celui ce-ţi fură... şi din ţară... şi din casă!

Ţi-a crescut prea mult pământul... ai să dai şi-altcuiva?

Mierea din adânc... cuvântul... are cine să ţi-l ia?

... dacă asta e dreptate... să te fure orişicine...

Stai în banca ta române... fie-ţi gol de... al tău nume.

Dar... dacă te mint ciocoii... şi îi vrei mai scurţi... de-un cap...

Pune mâna, i-aţi toporul şi azvârle-i în copac!

Dă-i în şuturi sfinte-afară... să-şi ia seama la ce zic,

Că ne-am săturat de lepre... care... “ne mai mint un pic”!

Că... ne-au ruşinat copii... pe bătrâni... i-au atacat...

Tu permiţi să-ţi calce fii... cei ce-n gura au păcat?

... cum să-ţi pleci în lume capul... când întreaga lume ştie,

Că eşti mândru precum dacul... că eşti zeu... pe a ta glie?

Ai închis prea lesne ochii... şi-ai căzut în reverie...

Chiar credeai că sclavii ăştia... ştiu ce spun... sau ştiu să fie?

Schimbă-i!... că nimicii ăştia... îţi împut, ţie gândirea..

Trădătorii...   mor în chinuri... noi trăim... ne ţinem firea!

Lupii tineri ştiu legenda... lupii, ne-înţărcaţi de sânge...

Se ridică-n noi străbunii... ei sunt sfinţi... nu ştiu a plânge!

N-au văzut în veci trădarea... şi minciuna au tratat-o,

Ca pe-o boală... ca pe-o moimă... în genuni au aruncat-o!

Dă o fugă până-n şură... vezi ce-ţi trebuie de-acolo...

Să-i sfârşeşti pe cei ce fură... ca un veşnic zeu Apolo!

Să-ţi trăiască mândrii fii... înţelepţii, să-ţi trăiască!

Să cinstim ce ştiu strămoşii... noi... şi Tara Românească!