Şi luna zâmbeşte...

Şi luna zâmbeşte... când chipu-i dispare,

Se stinge-n tăcere se-ascunde şi moare.

Nu cade... de-un nor risipit în neant...

Cum nu moare singur... niciun elefant.

E doar o tăcută... rostire a firii...

Când pleca lumina... când...” vin musafirii”,

Se cade să ştim... că-ntunericii mici...

Sunt parte din ceruri... nu sunt doar aici!

Ei fac o prinsoare cu tot ce-i pierdut...

Şi stoarsă li-i lumea... de timp, de-nceput,

Apar când ombunul se-nchină tăcut...

Şi simte că-i parte... de huma şi lut.

Când omul se simte, suflat de Cel Sfânt...

Răstoarnă şi brazdă... căscată-n pământ.

Aruncă din soare... tot ce e nimic...

Şi faţa de lună-i... zâmbeşte... peltic...

Se simte-ntr-un fel... puţin... adulată...

Şi luna mea râde... se bucură toată,

Aruncă spre mine lumina ei blândă...

Şi ştiu că magia-i la mine-o s-ajungă.

... şi luna zâmbeşte... când chipu-i dispare...

Îşi caută zbor... îşi caută mare...

Dar eu am s-o prind într-o simplă visare...

Şi luna-mi zâmbeşte... şi visul mi-e mare.