Mi-e dor...

Mi-e dor de-un ger...

De noapte-ntunecoasă,

De şoapte ce se nasc răpuse,

Când la-ndemână n-am vreo moarte...

Şi nici cuvintele nespuse...

Mi-e dor să ningă cu speranţe,

În lumi ce se scufundă-n somn,

Cum toată omenirea asta...

Se-aşteaptă... să îi vină-o taină

Sau s-o salveze vreun alt domn.

Mi-e dor să-ngheţe doar lumina,

În universuri separate...

Şi-n urma lor să-atârne vina...

Celor ce-au râs pe săturate,

De cele spuse-n vremuri îngheţate.

Mi-e dor să curgă nemişcarea...

Peste pământuri... peste noi,

Poate aşa va curge marea...

Între corăbii... pe noroi,

Cuvinte şterse-n ritm de doi.

Mi-e dor de vântul iernii tale...

Ce se aşează în rafale,

Între pustia minţii mele,

Cu zbateri lungi şi inegale...

În nebunia mea cu jale.

Mi-e dor!

Cătălin Codru