E boala norilor...

De boala norilor am plâns

Străin de neputinţa lor...

Ce noapte cade pe pridvor?

Şi n-are stele îndeajuns?

De noaptea lor sunt vinovat...

Când vânturi vechi îi răscoleau

Am stat ascuns... ei mă chemau...

Fără să vreau i-am condamnat.

De orb... de surd m-am împietrit
Atât de singur mă simţeam

De soarta lor fugeam, fugeam...

Eu dezertam... ei m-au găsit.

De-atâta noapte mă trezeam,

Cu ochi închişi vedeam lumina,

Bătut mi-e drumul... albă-i luna...

Şi din nimic mă ridicam.

De moartea îndoielilor...

Am scris cuvinte şi-am strigat,

Atât am stat îngenuncheat...

În îndoiala norilor...

Că m-au lăsat şi au plecat...

În zori de zi... în zarea lor.