... Nebun e cel ce-şi ştie vina, dar nu ştiu încă... ce-i regina...

Te-am iubit, râdea regina... unduindu-şi coapsa dreaptă,
M-ai dorit... râdea nebunul, nici nu ştii ce te aşteaptă.
Te-am avut, zicea ingrata... în atâtea nopţi cu lună...
Mi-ai avut doar partea hâdă, eu sunt cel nebun... întruna.
Ce-a fost vis de lumânare... azi s-a spulberat ca vis,
În această lume mare... eu sunt viu, dar nu... proscris.
N-ai să înţelegi de-a pururi ce e viaţa... ce-i iubirea...
Dacă pentru tine una-i... dragăsteala... nu-împlinirea!
Zici că-ţi curge-n vine-albastru... că e nobil şi curat...
Uiţi că e venin purgastru... de pigmeu neînncoronat!
Tot ce-i vis e-închis în suflet... nu există neputinţă,
Dacă n-ai în tine zboruri... dacă-n ţine-i doar dorinţă...
Eşti ca o fetidă umbra... care noaptea... ziua umblă...
Şi îşi cată-alinare într-un strop de sărbătoare,
Pentru-n strop de vin mai mare.

Ce faci cu zece ani în spate?... Cărui părinte mi te închini?
Ai ochii luminând a moarte... Pe buze ai puţin venin,

Ai toate stelele vândute... şi nu mai ai ce-înnstrăina...
Atâtea suflete pierdute... căzute în puterea ta...
Nu mai zâmbii... tu ştii prea bine, că ai să termini sfâşiată...
Căci lumea ta e numai ură... şi frângi destinele deîndată.


Nu-şi găsi-va niciodată... strop de veche-nţelepciune...
Dintr-o singură trăire... dintr-o minimă minune.
Câţi perverşi îşi cată semne... printre neamuri... printre semeni...
Să se laude cu dânşii să simtă şi ei oameni,
Să se vânture prin lume doar să capete nobleţe...
Să-şi înfrângă drag de oameni... doar să nu le dea bineţe,
Ar fi doar o mare moartă... ar fi ca un suflet fad...
Ei n-ar sta nicicând la coadă... doar dacă-ar sări vreun gard,
Care le-ar aţine calea... înspre ce cred ei că sunt,
Deşi marea socoteală... îi transforma în pământ!

Nu te naşti fără de-însemne... când vrei să ajungi vreun rege...
Nici cu înlesniri nedemne... nu te-nalţi peste vreo lege,
Dacă-ţi făureşti un sceptru... şi ai tăi te cred bogat...
Ai să mori în chinuri terne... slugile te-au şi trădat!
Trupul tău.. nerăcit bine... se şi-ntinde între câini...
Şi-ale tale mahmudele... fug din ale tale mâini,
Te îneci cu tristă iarnă, care-ţi va sfârşi tot neamul...
Cazi cum cade-n câmpuri lanul...
Ţi se se stinge brusc tot neamul!

Te-ai născut din întâmplare... şi-ai să vrei să fi vreun sfânt?
Când toţi drepţii te condamnă, ca pe-o rătăcire-n gând?
N-ai să fi în stare pururi să-te-nalţi peste vreo lume...
Tu ai drept cuvinte-n gură doar amestecul de spume.
Au urlat în noapte lupii, dar pe toţi... tu i-ai sfidat,
Mor de tine... mor şi câinii care credincioşi odată...
Au urlat!

Moara tot ce te-nconjoară!... ca o mare de putoare...
Se-nchinară şi atei... de atâta impudoare,
Te reneagă însăşi viaţa... când vrei moartea-otrăvită,
Pentru orice-i viu în lume... pentr-o dare necinstită!
Te încalecă minciuna spusă ieri... şi zisă mâine..
Crezi că oastea-i mulţumită că îi dai otravă-n pâine?
Ţie-ţi vor aduce lauri cei ce până mâine mor...
Şi-ai să ai călcaţi pe plauri... oamenii ca pe-un covor.
Orice suflet s-ar mai naşte... te va blestema pe veci!
Că eşti flasc precum uitarea... şi-ai trăit să mi-te-îneci.
Tu n-ai sânge bun în vine.. şi nici ţară n-ai... să dai,
Fără luptă... mori în tine, căci eşti laş... un pui de scai.
Agăţat de tot şi toate... ca o ploşniţă rănită...
Te-ai născut să fi o larvă... din fantoma părăsită.

Strigau zeci de glasuri mute...
Şi în plânsetele lor,
Se-aduna semn de baladă...
Un blestem ucigător:


Fiu de lele... fiu de drac,
Fi-ţi-ar capul tău beteag,
O sordidă întrupare
Într-o ţară oarecare,
Ce te pune să mă minţi...
Să mă-ndepărtez de sfinţi...
Şi de dragii mei părinţi,
Care-s îngropaţi cuminţi,
Tot pe aur şi arginţi!
Cânta-ţi-ar cucu o dată!
În ruini căscate-n dată!
În tot ce ţi-a fost mai drag,
Că eşti un strein pribeag...
În ce crezi tu că e sfânt,
Din acest bogat pământ...
Să-ţi răsară crucea-n-dată!
Din trăirea cea curată,
A celor ce ştiu că minţi...
Mori să nu mai şti ce simţi!

- Ai venit să-mi tulburi visul? Şi-ai venit să-mi tulburi vrerea?
Cu o mână de-nşelare... crezi că ai să-mi furi averea?
Să mă otrăveşti pe veci... tu cu ale tale snoave...
Crezi că-mi vei schimba ursita... şi cu stihuri de la bâlciuri...
Ai să-mi fi cumva ispita?
- Mergi în zarea cea pierdută! Care îţi promite ţie...
C-ai să fi un fel de rege... o relicvă... o mumie...
Şi-ai să ai vreun rest de pâine de la mesele bogate...
Care te-au furat de mâine... încă-o dată... şi-altă dată.

S-a trezit cumva regina... când şi-a scuturat coroana,
Dar mândria îi ordonă... să stea mândră, că vădana...
Care nu-şi doreşte fiii... care stearpă-şi are viaţa,
Pentru care nu răsare... niciun soare dimineaţa!
Dintr-o mână de paharnici n-ai să ai vreodată cap,
Ai în jurul tău minciună... ai trădarea în iatac.
Toţi ce-ţi stau acum la masă... ieri ţi-au fost calici complici,
Gura voastră strâmb miroase... a peltici şi-a venetici.
Pân-acum furaţi din munte... de-acum nu v-ajunge marea,
Mi s-a-nţelenit pământul... şi voi vreţi să vindeţi ţara?
Odioşi de-a zecea spiţă... pripăşiţi prin casa mea...
Chinuri multe să v-ajungă dacă mai furaţi din ea.
Cum să vrei, să-mi pui hotare... între oamenii de-un neam?
Să faci sluj în faţa „Porţii”... dăruind tot ce mai am?

În zadar striga nebunul... cel care, pentru o pâine...
S-a tocmit bufon la curte... pentru-n trai de azi pe mâine.
El nebun cu vorbe drepte... geaba se-ndrepta să spună,
Piţifelnicii cu studii... zic c-or venii vremuri bune...
Aplecaţi vădit de spate, se plecau să pupe funduri,
Se credeau deştepţi, dar iată... ca la dosuri... făceau rânduri.
Îl negau deşi.. în taina ei ştiau c-are dreptate...
Şi ca-n toată sărăcia... dau ce au pe „tot şi toate”
Alţi lecuitori de suflet au cătat în lumea mare...
Drumuri bune pentru dânşii, dar în suflet jale mare.
Şi-au lăsat chiar şi copii.. şi părinţi... ei au lăsat...
Cât să facă bani din muncă... se gândeau când au plecat.
Ţara asta ne condusă de atâţia „domni pârâţi”...
Ne-au făcut de râs şi câinii... ne-au făcut să fim urâţi.

Dacă-n mine zboară zarea... dacă vise-n mine vin...
Cum se face că-ntrebarea-mi dă răspunsuri din senin?


Armia trădată-n lege s-a tot destrămat... s-a dus,
Între patrie şi rege... a rămas cuvânt nespus.
Între ei a prins să crească, o dihanie cumplită,
Care muşcă rău din oameni, şi-i ţinuta... şi-i hrănită.
Când vreun cavaler de curte... s-a-nchinat să-şi spună sfatul...
L-au trimis la zidul morţii... şi cu el au dus tot satul.
Se găsise loc de muncă pentru cei ce ştiu să spună...
Care este adevărul... ce-i greşit... ce e minciună,
Chinuri grele peste dânşii se lăsară dintr-o dată,
Se-apăraseră, dar „inşii”... care n-au sperat vreodată,
Să ajungă la palat... nici măcar să dea cu sapa...
Au venit în rânduri mari... să îşi dea cu judecata,
Ăştia s-au găsit să fie... paznici noi de puşcărie,
Să-nfiereze omul fin... cu a lor obrăznicie...
Parveniţi din zări pierdute... cu trecuturi prea obscure,
Au ajuns la curtea veche... să vegheze şi să fure!

S-au schimbat şi ele vremuri... s-au pierdut în neguri grele,
Când au ars pe ruguri trupuri... că-s eretici... că sunt iele...
Toţi bastarzii de la curte, au ajuns cumva... la regi,
Mirosind a boli şi-a moarte... şi a nepătrunse legi.
Rasboindu-se-ntre dânşii... au sfârşit ţinutu`n patru...
Plâng şi-acum părinţii, fii... când le sunt crescuţi de altu`
Plâng şi-acum fiice şi fraţi... ca-ntre ei... cei munţi înalţi...
Sunt un zid... şi-au fost să fie... semnul lor de bogăţie...
Fica plănge-n răsărit... că-ntr-o noapte s-a trezit...
Ruptă de a ei măicuţă... zădărită... şi micuţă.
Putregaiuri cu ambiţii... au luat decizii rele...
Şi cu ele tot norodul... a-nghiţit doar vremuri grele.

Prea multă buruiană-n ţara asta...
Şi mult prea necăjit e gospodarul,
O coasă bună şi un foc de curăţire...
Ne-ar lumina de-acum ani buni hotarul!

Şi prin faldul gros ca noaptea... se lăsase iarnă grea.
O ispită ca o umbră... tot se strecură cumva...
Mirosind a primăvară.. într-o vreme de colinde...
Prinse visul să-nflorească... răsăritul... îl cuprinde,
Vin copii din toată urbea să îşi strige nemurirea...
Şi în ei renasc străbunii... şi în ei renaşte firea...
Sar cu piepturile goale peste gurile de foc,
Tot regatul se ridică... cu tot neamul la un loc.
Nu mai ştiu ce este frica... cei ce sunt curaţi şi drepţi,
Se înaltă ca furtuna... sunt frumoşi şi sunt deştepţi...
Tineri şi părinţi se leagă, ca un lanţ în calea sorţii...
Au pierdut de-acum atâta... sunt curaţi în faţa morţii,
Cât o să-i mai rabde lumea... pe cei laşi... pe păcătoşi?
Care-s răi ca mătrăguna... mincinoşi... şi odioşi...
Se ridică peste lume... o durere nesfârşită...
Când mulţimea se-nfierbântă... şi se face-ncet simţită...
Luptă mame contra fii... şi soldaţi cu-ai lor nepoţi...
Se încalcă legea firii... se închină păgân... chiar toţi.

Colo-n flori de mac pe piept... plânge, o mătuşă-n palme,
Şi pe umărul ei drept... sprijină de parcă doarme...
O fetiţă şi un băiet parcă tot strigând încet...
- Nu-mi e frică... nu-mi e foame!

Înroşită ne e calea... grea ne e ziua de ieri...
Când din lacrimi nu renaştem... ceaţa de părinţi stingheri...
Ce ne-au osândit pe lume, ieri copii... şi astăzi îngeri.
Cu o ultimă suflare de păreri trecute-n plângeri.

Plânge cerul peste noi... lacrimile se înnoadă...
Cizme calcă în noroi, pestea florilor broboadă...
Lumânări se-aprind şi mor... pestea norilor grămadă.
N-am murit să fim eroi... am căzut pe-a vieţii stradă,
Să fiţi voi vrednici de roadă...
Plânge cerul peste noi...

Grijile sunt ca pierzarea, dacă prind să se agaţe...
S-a uscat în lacrimi sarea... sufletul să ni-l înhaţe.
S-a întins în noi orbirea... şi uitarea... şi-i păcat...
C-am uitat să fim noi oameni... lumea noastră ne-a uitat!
N-am făcut atâta cale... de la Decebal cel drept...
Să ne cerem îndurare de la vestul cel infect!
N-am trecut prin timpuri grele cu căciulele pe frunte...
Să dăm iară bir rusiei... hoardelor de lume rupte!


Linişte şi nori şi ceaţă...
Ne înghit dacă-i tăcere,
Sufletul se naşte-n gheaţă...
Fără-a inimii viaţă.

Unde-s cei copii cu strigăt?... unde-i hora românească?...
Ce ne facem dacă ploaia... încetează să vorbească?
Cum ne vom numi în lume... dacă piere din noi jocul?
Ce le spunem noi în doine celor care vor să crească?
Că ne moară-n noi sorocul?... Noi şi viaţa omenească?

Vreme vine... treacă vreme...
S-avem milă şi de noi... că destul ne-au trecut alţii...
Tot destinul prin noroi!



...Licurici îmbrăca noaptea... şi tresaltă a suspin...
Nicicând nu ne-a oprit moartea... să ne facem alt destin.
N-am uitat încă vorbirea celor ninşi de vremi trecute...
Doar lăsăm aşa să treacă... vieţile prin văi făcute...


- Te-am avut strigă regina...
- M-ai vândut spunea nebunul...
N-aveau parte de lumină...
Şi de linişte niciunul!

În genunchi de stai... nu vezi, cum arată orizontul...
Rugăciunea poţi s-o crezi, dar nu şti cum bate vântul...
Ridicaţi-ai mâna dreaptă!... doar cât să te vadă luna...
Şi apoi... îţi sprijini fruntea... că eşti drept ca-ntotdeauna...
Fii tăi, să nu te vadă când din inima-ţi curg stele...
Pune-ţi cotul stâng pe frunte!... şi din moarte fă-ţi obiele!
Fă-ţi durerea că un faur... fă-ţi iar viaţa de-nceput...
Eşti din neam de vită nouă... eşti cel care-i priceput!
Mâna ta... sculptează lutul... Braţul tău e mângâiere...
Când se-aşează timpu-n vrere... şi vorbirea în tăcere!
Dar de nu...
- Să sfarmi în piatră!... Cadă-ţi ochiul... cel făcut!
Să zdrobeşti încet duşmanul... ca un prinţ neîntrecut!

- Te-am avuuuut...

- Tu crezi ingrato? Că ai tot ce îţi doreşti?
Că se-aşază toţi în fată-ţi... spurcă, precum tu pofteşti?


-... am avuut...


- Ai avut ce-am zis că-i colb!... şi că-s datini prea lumeşti...
Ai avut ce mi-ai furat din războaiele trupeşti..
Însă... n-ai avut nimic... şi din boala ta avară...
Te-ai ales cu-o dependenţă... şi cu-o lacrimă amară!
Lăcomia ta lumească... îţi aduce doar pieirea...
Stingă-se în tine viaţa!... N-ai să ştii cum e trăirea...
Când mori pentru-n pumn de viaţă... cumpărat de la jidani...
Tu trăieşte-ţi fericirea... cu un pumn de gologani!
Piei din faţa mea!... stâlcito! Nu e viaţă-n viaţa ta...
Moartă eşti precum otrava... scursă din privirea ta!
Mori şi crezi c-ai să renaşti... însă ciuma moarte n-are!
Şi ai să te-ntrupezi cumva... Într-o... curvă oarecare.

Soarta -şi face semn în viaţă, dacă cei ce se ridică...
Ştiu să-şi facă nod în faţă... şi să-şi ia altă vlădică!
Sfântă ca pământul lor... fără teamă că şi-acesta...
Ar putea să-i ducă-n jos... Smulgă-i coada!
-`N-alţăi creasta!


Au plâns scripturi... şi-au râs comedii...
Şi nu-i vreo vină-n taina lor...
Căci din pământ se nasc corăbii...
Şi în ţărână mor... când mor!


Dacă din tot ce-am spus aici...
Simţiţi c-ar fi vreun adevăr...
Eu vă provoc să nu fiţi mici!
Acum când mor de dorul lor!